Pentru că este un subiect de maxim interes, accesarea fondurilor europene, cu tot ce înseamnă mecanismele de absorbţie, a intrat pe lista privilegiată a domeniilor la care se pricep toţi, alături de fotbal si politică. Există doi factori care stimulează aceasta efuziune de pricepere şi care atrag, precum un magnet, spirite înfierbântate şi pseudo-specialişti: banii gratis şi potenţiala abilitate de manevrare a relaţiei cu autorităţile.

Cauzele care generează această abordare sunt mult mai ascunse şi mai complexe. La început, ideea de a fi în Uniunea Europeana era pentru noi, românii, ca acel fruct oprit, pe care ni-l dorim cu ardoare şi pentru care trebuie să facem orice pentru a-l avea. Există o putere de realizare a dorinţelor pe care alte popoare nu o au, de unde şi risipa cu care se etaleaza luxul, într-o ţară în care încă se mai ară manual şi în care electricitatea nu a pătruns pe toate uliţele.

Odată ajunşi în elita europeană, ne-am pomenit cu o gramadă de drepturi: fonduri europene, libertatea de a circula, de a munci, de a tranzacţiona, recunoaşterea diplomelor şi alte lucruri cu un impact pozitiv asupra vieţii cotidiene a unui număr însemnat de persoane. Ne-am repezit asupra acestor bunătăţi înainte de a înţelege că avem şi obligaţii: folosirea justificată a banilor, munca legală, schimburile comerciale la vedere, dobândirea pe merit a dovezii studiilor, etc. Cumva, a fost o mişcare inerţială, iar acum, în momentul în care suntem puşi să dăm seama pentru înfruptarea din bunătăţile atribuite şi revendicate, lucrurile încep sa scârţâie.

Revenind la tema absorbţiei fondurilor europene, principala problemă a fost faptul că nu s-a înţeles foarte bine că folosirea lor trebuie să aibă impact şi nu profit, legile româneşti trebuie să fie o transpunere şi armonizare a reglementărilor europene, iar profesionalismul, priceperea şi dorinţa de gestion