Zilele trecute, pe piaţa valutară, euro a câştigat câteva puncte în plus în faţa monedei noastre. Aşa că interesul mass-media s-a concentrat brusc asupra cursei leu – euro, iar dezbaterile publice pe aceas­tă temă au devenit tot mai aprin­se. O noutate? Nici una în apa­renţă. De două decenii, fără întrerupere, românii sunt cu ochii pe ceasul din turnul pieţei valutare. În tot acest timp, fiecare înclinare ceva mai pronunţată a balanţei, într-o parte ori în alta, a stârnit co­mentarii, controverse, dispute. Şi to­tuşi, nici o etapă din evoluţia pie­ţei valutare nu a semănat cu alta.

Un timp, începând din 1991, când a fost deschisă piaţa valutară la Bucureşti, majoritatea populaţiei şi cei mai mulţi dintre actorii scenei economice se uitau la "ciudatul" ceas din simplă curiozitate. Ca să ştie cum se descurcă leul în arena valutelor. Erau puţini, foarte puţini cei care-şi reglau după el afacerile sau interesele. Foarte repede însă i s-au "afiliat" pieţei valutare… preţurile interne. Îi auzeam pe ţărani în pieţele de zarzavaturi: "Cum să nu fie scump pătrunjelul?! N-ai văzut cât s-a făcut dolarul?!".

Anii au trecut şi, treptat, lu­crurile s-au tot schimbat, mai cu sea­mă după ce a fost introdus ca prin­cipal reper euro, în 2003. Acum, şi afacerile, şi interesele unei mari părţi a societăţii româneşti sunt legate de mersul pieţei valu­ta­re. Exporturile au luat avânt, şi ex­por­tatorii îşi doresc un euro mai scump. Importatorii însă, a căror ac­tivitate o devansează încă pe cea a exportatorilor, îşi doresc un leu mai scump. fii mai este o parte a po­pulaţiei, din fericire restrânsă, care, deşi are venituri în lei, şi-a asu­mat riscul să facă împrumuturi ban­care în valută. Scriu că "şi-a asu­mat riscul" pentru că, în ciuda ne­număratelor avertismente publice date de-a lungul acestor ani de BNR, s-a lăsat ademenită de dobânzile aparent avantajoase percepute d