Zilele trecute, pe piaţa valutară, euro a câştigat câteva puncte în plus în faţa monedei noastre. Aşa că interesul mass-media s-a concentrat brusc asupra cursei leu – euro, iar dezbaterile publice pe această temă au devenit tot mai aprinse. O noutate? Nici una în aparenţă. De două decenii, fără întrerupere, românii sunt cu ochii pe ceasul din turnul pieţei valutare. În tot acest timp, fiecare înclinare ceva mai pronunţată a balanţei, într-o parte ori în alta, a stârnit comentarii, controverse, dispute. Şi totuşi, nici o etapă din evoluţia pieţei valutare nu a semănat cu alta.
Un timp, începând din 1991, când a fost deschisă piaţa valutară la Bucureşti, majoritatea populaţiei şi cei mai mulţi dintre actorii scenei economice se uitau la "ciudatul" ceas din simplă curiozitate. Ca să ştie cum se descurcă leul în arena valutelor. Erau puţini, foarte puţini cei care-şi reglau după el afacerile sau interesele. Foarte repede însă i s-au "afiliat" pieţei valutare… preţurile interne. Îi auzeam pe ţărani în pieţele de zarzavaturi: "Cum să nu fie scump pătrunjelul?! N-ai văzut cât s-a făcut dolarul?!".
Anii au trecut şi, treptat, lucrurile s-au tot schimbat, mai cu seamă după ce a fost introdus ca principal reper euro, în 2003. Acum, şi afacerile, şi interesele unei mari părţi a societăţii româneşti sunt legate de mersul pieţei valutare. Exporturile au luat avânt, şi exportatorii îşi doresc un euro mai scump. Importatorii însă, a căror activitate o devansează încă pe cea a exportatorilor, îşi doresc un leu mai scump. fii mai este o parte a populaţiei, din fericire restrânsă, care, deşi are venituri în lei, şi-a asumat riscul să facă împrumuturi bancare în valută. Scriu că "şi-a asumat riscul" pentru că, în ciuda nenumăratelor avertismente publice date de-a lungul acestor ani de BNR, s-a lăsat ademenită de dobânzile aparent avantajoase percepute d