Construcţiile faraonice din Phenian alteranu cu aprozarele care erau aprovizionate doar cu varză.

Împreună cu colegii mei Constantin Vrânceanu (Zoni), redactor-şef adjunct, şi Gheorghe Constantinescu (Bibi), secretar general adjunct de redacţie, ne îmbarcăm în primăvara anului 1987 pentru oraşul Phenian. Ajunşi în capitala RDG, am intrat în faza unui protocol foarte strâns. Eram aşteptaţi de un grup de pioneri care, imediat ce am ieşit pe scara avionului, au început să danseze şi să cânte fluturând flori. Am aflat că era echipa de serviciu, pionerii dând pe rând acest spectacol de protocol, programaţi de conducătorii lor pentru orice delegaţie oficială sau turistică. Era un fel de „bun venit" original. Apoi ne aşteptau doi colegi coreeni, cu două maşini: una neagră şi alta verde. Maşina neagră era pentru „şeful" delegaţiei, respectiv pentru Constantin Vrânceanu; iar cea verde, pentru noi „pălmaşii". Ne-au dus la un hotel cu câteva etaje, hotel mai vechi, dar bine conservat, care avea în faţă şi un foarte frumos parc plin de flori, iar pe una din laturi curgea lin fluviul Taedong ce traversează Phenianul de la un capăt la altul, până la vărsarea în Marea Galbenă.

Lecţia florilor de plastic

Cazându-ne, am observat că şi cei doi însoţitori ai noştri s-au instalat în hotel. I-am sugerat lui Zoni să vedem dacă suntem ascultaţi. „Şi cum să verificăm aşa ceva!" s-a mirat Zoni de ideea mea trăznită. „Plus că - a explicat Vrânceanu - îi dreptul lor să vadă cu cine au de-a face". Dar pe mine tot mă zgândărea ideea. Şi atunci când am intrat în apartamentul rezervat lui, am zis cât se poate de tare: „Ce confort deosebit în acest hotel!".

Zoni a rămas mirat de exclamaţia mea şi a simulat, ironic, aplauze. Apoi eu am continuat: „Singurul lucru care nu-mi plac sunt florile de plastic. Şi doar parcul din faţă este plin de flori, inclusiv trandafiri min