Cu un zgomot infernal, ca de sfârşit de lume, cratiţa cu tocăniţă se prăbuşeşte pe gresia bej în degradé. Bucăţele de carne şi stropi de grăsime împroaşcă mobila şi pereţii. Pârâiaşe de grăsime fierbinte se preling ca apele primăverii, irizate de neonul de la hota Franke.
"Victooor!" În sufragerie, unda sonoră loveşte prima. Face să zdrăngănească vesela de Boemia de pe masă. Abia apoi apare faţa mânioasă a Dacianei, roşie printre zulufii blonzi, ciufuliţi.
Premierul familiei stă încremenit, privirea goală, mut, cu gura căscată, ca peştele de sticlă pe milieul din stânga plasmei. Pe diagonala de 160 de centimetri, Traian Băsescu râde lat, la taifas cu Ion Cristoiu.
"Ce-ai avut în cap, fătălăule, când ţi-a propus ăla, de n-ai acceptat? De-asta ne silim noi? De-asta se agită socru-tu? De ce n-ai vrut, Victore, să fii premier? Cum să ratezi, mă, ocazia? Bărbat eşti tu? Foaie de ceapă, aia eşti!"
Urmează un pomelnic de epitete – plus sinonimele – care ar da de ruşine tot Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan".
Meliţa Dacianei toacă de o oră. Serii monotone, lungi de câte cinci minute, întrerupte de ţipete scurte. Ponta, cu capul gol în palme, le înregistrează mecanic: trei puncte – trei linii– trei puncte. Şi de la cap. SOS! Vai de sufletele noastre! Uneori apar şi variaţii. Atunci iese ceva de mamă. Regretabil, gândeşte el, cu mintea detaşată.
Deodată şuvoiul se opreşte. Peste liniştea grea, vocea lui Cristoiu, citind stenogramele.
Apoi din nou explozia: "Nimic n-ai zis, nimic!" Are dreptate Daciana. A tăcut ca un laş. Trebuia să înşface prada. Chiar atunci, pe loc. Dar lui i-a fost frică. L-a lăsat pe Antonescu să vorbească. Mereu se întâmplă aşa. Mereu îi ia faţa. Mereu îi ia cineva faţa. Imaginea se topeşte, devine fluidă, ca în filmele proaste, apoi se limpezeşte.
Victoraş are cinci ani, e mare de-ac
