Preşedintelui îi scăpa înţelesul adânc al gândului care-l măcina. S-a frământat până a avut revelaţia, dezvăluită lui Cristoiu. După mandat, va deschide o şcoală de politicieni. Îl scârbesc până la greaţă incompetenţii care-l înjură seară de seară. Uitaţi-vă ce oameni sunt primiţi la televiziune...! Priviţi cine vorbeşte despre economie, despre politică...! Ce gângavi! Habar n-au... Cum era ăla cu barbă, care-şi spunea profesor şi confunda Consiliul Europei cu Consiliul european... După atâţia ani în politică, am înţeles că tinereţea nu e destul... trebuie să fi făcut ceva în meseria ta, să performezi şi apoi să intri în viaţa politică...
Cel mai tare îl scot din sărite gângavii cu barbă. Şi-au făcut un obicei cretin, înjură guvernările Băsescu. Un lucru e evident: conceptul de gângav îl împlineşte pe cel de găozar.
Odată rostită, diversiunea a pornit pe ţeavă. La pachet cu dezvăluirea că i-a propus lui Ponta să fie prim ministru. Argumentat, cu stenograme. Vă imaginaţi regimul Băsescu fără stenograme şi ascultări? Ponta a răspuns că a fost o băşcălie. Udrea a confirmat că a fost la mişto. Era bine ca Ponta să primească, adică s-o ia în freză, şi-ar fi rupt gâtul şi ar fi văzut toată România cât de slabă e opoziţia.
Cineva competent, uns cu toate alifiile, freacă menta pe bani de la buget şi pune la cale şmecherii ce abat atenţia, trag de timp, lansează bârfe. Cum a fost şi diversiunea "umilinţa profundă". Toată suflarea naţiunii înţepenise: plânge sau nu plânge, Băsescu? Preşedintele a făcut lumină pentru istorie, dându-ne anotimpul, ziua şi ora când s-a simţit umilit. De referendum, când a stat o lună pe bară. 6 mai 2010. Nu-i bătea nimeni în uşă, nu-l suna nimeni... Nu exista. Până la umilinţă. Şi, când te gândeşti, "eu îl făcusem pe Tăriceanu prim ministru...".
În luna aceea, gângavii, cu şi fără barbă, mişunau prin televiziuni. De atunci
