Se spune că luaţi individual suntem geniali, dar că împreună suntem o catastrofă.
Aşa să fie oare? Poate că nu, din moment ce încă mai fiinţăm ca stat. Totuşi, de ce nu ne prea ies proiectele colective, nouă, românilor?
O dovadă a faptului că „luaţi individual suntem geniali" este modul în care au reuşit să câştige bani, să fie respectaţi profesional şi să se integreze conaţionalii noştri plecaţi de capul lor în străinătate.
Un posibil argument cum că „împreună suntem o catastrofă" vine tot de dincolo de hotarele ţării - felul în care este (dez)organizată diaspora românească. Poate pentru a nu rămâne cu vreo umbră de îndoială, mi-a fost dat să văd din nou acest lucru în Spania, în luna ianuarie. Românii de acolo n-au reuşit să-şi încropească nici măcar o asociaţie reprezentativă pentru comunitate, deşi, numeric, ar putea fi o forţă de ale cărei interese să ţină seama autorităţile centrale.
Pe acasă e şi mai gravă situaţiunea: dezbinare, răutate gratuită şi promovarea proştilor agresivi, pentru că sunt buni de gură şi nu se lasă până nu omoară capra vecinului. Necinstea, ca formă de supravieţuire în comunism, a fost extinsă şi adaptată noilor vremuri.
De la indiferenţa totală faţă de ceea ce înseamnă interes public şi până la slugărnicia faţă de şefii de la propriile locuri de muncă, conaţionalii noştri nu ratează niciun prilej de a-şi afişa individualismul sălbatic (vorba istoricului Lucian Boia).
Nu înţelegem şi pace un lucru fundamental: binele nostru depinde în cea mai mare măsură de binele celor din jur. Nu se poate trăi în siguranţă şi confortabil într-o societate măcinată de sărăcie şi de ură. Este valabil chiar şi pentru cei care au furat de la stat şi şi-au făcut averi uriaşe. Fără armate private după ei, îmbogăţiţii tranziţiei riscă mult plimbându-se pe stradă. Este adevărat, pot sta liniştiţi în st
