Nici o realitate nu poate fi înţeleasă, cu atît mai puţin explicată, în lipsa unui tezaur de concepte care-i sunt proprii. Politica românească nu face excepţie de la această regulă. Chiar dacă are în comun trăsături cu politica de oriunde, are, fără doar şi poate, un sîmbure dur de specificitate care ţipă, plînge, după conceptele sale.

Adusă cu răsunet în prim planul exprimării publice, de unul dintre puţinii juni ai scenei noastre politice vizitaţi, dacă nu de idei, măcar de intuiţii sclipitoare, noţiunea de "pleaşcă" are toate datele să se ridice la rangul de concept. De ce? Pentru că se potriveşte al naibii de bine, în nenumărate locuri şi situaţii! Tipologic, omul politic al României nu este nici "Constructor", nici "Creator", nici "Intelectual" sau, ca să folosim triada lui Daniel Boorstin, nu face parte nici dintre "Căutători", nici dintre "Descoperitori", nici dintre "Crea-tori" (chiar dacă se mai nimereşte cîte unul dintre aceştia printre ei!). El este, în schimb, parcă prin predestinare, "Pleşcar".

Priviţi cu atenţie ce se întîmplă în politichia noastră şi vă rog să vă uitaţi mai cu luare aminte la partea aceea a ogorului pe care o numim "opoziţie". De ce o numim aşa e greu de spus, pentru că nu face nimic din ceea ce ar trebui şi ar fi datoare să facă, în această calitate. Nimic, în afara exerciţiului de a se strîmba la Traian Băsescu, de a se uita în oglindă, zilnic, ca să se convingă că e singura şi cea mai frumoasă din ţară, de a se hîrjoni în cadrul coaliţiei, ca Ionică cu smotoceii ceia legaţi de piciorul patului, şi de a se zgîi în sondaje, aşteptînd pleaşca alegerilor. Într-o paradigmă a acţiunii cît de cît raţionale, este de neînţeles de ce şi la această oră, aşa zisa opoziţie se ocupă cu orice, îşi dă cu presupusul despre orice, pe la televiziuni, dar nu a produs nici cea mai mică idee, soluţie articulată, care să dea o speranţă că şti