Fără oameni, nemurirea zeilor lor ar fi un plictis de moarte.
M-am nimerit peste ultima repriză de la Dinamo-Sportul în compania unor prieteni care numai fani de fotbal nu sînt. Prieteni cu copil mic. În casa lor. Deloc plăcut. Te codeşti, te foieşti, îţi ceri mii de scuze pentru deranjul creat, dar, na, n-ai ce să faci, ţi-ar fi de folos dacă ai putea, cu voia dumnealor, să-ţi arunci un ochi, fără prea mare deranj, promis!, putem continua discuţia, totuşi ar trebui… Evident, ştii răspunsul. Bunul lor simţ, de care profiţi ca un mîrlan, se trezeşte prizonier între a se executa sau a se nega pe sine. Plasma uriaşă se luminează în HD. Seara merge mai departe, la mare depărtare de fotbal. The end? Nu, căci pe ecran nu se joacă fotbal.
Se joacă altceva. Se joacă dincolo de matematica banilor şi a schemelor. Se joacă fără plămîni. Adică nu se joacă pe durere, se joacă pe plăcere. Pe entuziasm. Ceea ce nu exclude suferinţa, dar sufletul, imaterialul care ne dă toată carnea, stă deasupra inerţiei şi sinergiei faptelor. Pluteşte. Meciul pluteşte. E în ecuaţie, fireşte, tupeul unor «sans-culotte» (unii ar ricana că formula se poate aplica Sportului la propriu) în faţa unor nobili greoi în armura suficienţei lor. Se vor descoperi tactici multiple. Pe bună dreptate. Perfect moarte însă, fără oameni cu sînge în conducte. Se juca, deci, pe rupe, ca pe maidan, ca la handbal, la două porţi, orice atac putea fi un gol, orice gol putea fi un atac, de inimă, acolo sus, la balconul unei Juliete părăsite. Cert e că, pe nesimţite, mica adunare din care făceam parte s-a trezit luată pe sus şi transportată în vîrtejul din Groapă, amintindu-şi de pruncul cu vîrstă subunitară doar atunci cînd acesta dădea semne că ar vrea să tragă cu ochiul la meci, lucru total interzis (nu e voie la televizor aşa repede).
Poate că exagerez un strop. Dar era limpede că dintr-o dată fotbal
