Ana Maria Brânză (28 de ani) este un monument de optimism. Dacă petreci câteva minute cu ea, îţi încarci bateriile pentru cel puţin o săptămână. Spontană, imprevizibilă, mereu pusă pe glume, Ana Maria nu are deloc aerele unei vedete. Deşi palmaresul ar îndeptăţi-o să fie altfel, multipla campioană europeană şi mondială la spadă răspunde fără ezitare la orice întrebare, nu se fereşte să-şi expună sentimentele şi să se dezbrace de secrete. Totul într-un interviu exclusiv pentru ProSport.

Hai să o luăm cu începutul. Cum a fost prima ta zi la sala de scrimă?

Îmi aduc aminte că am intrat în sală şi am văzut o mulţime de copii în costume albe, care se băteau cu săbii. Atunci mi-am spus că aici e de mine.

Cine te-a dus la scrimă?

Tata, la îndemnul fratelui meu. El era mai liniştit din fire, iar eu eram mai agitată, aşa. Şi ce crezi că şi-a spus el într-o bună zi? A zis că nu poate scăpa de mine decât dacă îl convinge pe tata să mă dea la sport. Şi aşa am început. Dar prima dată m-a dus la tenis. Un an de zile m-am bătut cu un perete, până mi s-a luat. Am lăsat tenisul în pace şi am trecut la scrimă.

Ştii câte medalii ai cucerit până acum, în total?

Nu. Nu le-am numărat până acum, dar le am pe toate acasă. De obicei nu mă gândesc la ceea ce am cucerit până acum, ci la ceea ce mai urmează să câştig în viitoarele concursuri.

Care îţi e cea mai dragă medalie?

Cea de bronz, de la individual, de la Mondialul de seniori de la Lisabona (2002). Am cucerit-o la doar 17 ani, în condiţiile în care am mers singură acolo, fără antrenor, doar cu cei din echipa de sabie, dar care aveau şi ei concurs.

"În dimineaţa finalei de la Beijing mi-am călcat toate hainele"

Cea mai amară înfrângere care e?

Ar trebui să spun că e cea de la Beijing, dar nu e aşa. De când eram mică, eu îmi doream s