Moderaţia autentică nu e o virtute defensivă, ci una esenţialmente combativă, care se uită înainte la provocările viitorului mai degrabă decât înapoi, fără a neglija însă lecţiile şi avertismentele trecutului.

În urmă cu 6 ani, am publicat la Editura Polirom Elogiul moderaţiei, o carte în care am făcut o pledoarie în favoarea unei virtuţi politice discrete, dar nu mai puţin fundamentale, adesea insuficient apreciate. Am revenit de curând asupra acestei teme într-o carte care a apărut zilele acestea în limba engleză la editura Universităţii Princeton şi intitulată provocator A Virtue for Courageous Minds. Explorând diferitele faţete ale moderaţiei în perioada Revoluţiei franceze, am urmărit să demonstrez că moderaţia nu e nici pe departe un sinonim al mediocrităţii şi complezenţei etice, aşa cum se crede adesea, ci o virtute greu de practicat, care presupune o bună doză de curaj şi autocontrol, alături de viziune, un acut simţ al proporţiilor şi responsabilitate politică.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani atât în arena politică românească, cât şi în cea americană nu a făcut decât să demonstreze o data în plus cât de necesară şi, în acelaşi timp, rară este această virtute fără de care funcţionarea eficientă a instituţiilor democratice ar fi, până la urmă, de neconceput. Îmi propun să revin asupra scenei americane cu o altă ocazie (am avut prilejul să comentez pe marginea radicalizării Partidului Republican într-un articol publicat în aceste pagini cu două luni în urmă). Acum doresc să mă opresc pe scurt asupra scenei româneşti aşa cum se vede ea de la distanţă. Exemplele de imoderaţie pe care le putem invoca aici sunt bine cunoscute şi ele au fost pe larg dezbătute în presă. Să ne amintim de circul care a însoţit condamnarea oficială a comunismului în parlament, o iniţiativă onorabilă, dar care a dat, totuşi, prea puţine roade concrete în plan instituţi