Tîrgul de carte de la Leipzig s-a încheiat de curînd. Revăzut după doi ani, mi s-a părut și mai mare și mai colorat. L-ai putea compara ușor cu un oraș forfotitor, suspendat, în care își dă întîlnire toată Germania. Tinerii costumați în personaje de carte sînt peste tot. Inițial privirile ți se lipesc de ei și te minunezi de cîtă imaginație pun la bătaie ca să apară în costume cît mai extravagante. După cîteva ore te obișnuiești și ți se pare firesc să-i vezi trecînd printre standuri, pozînd sau aranjîndu-și urechile și perucile roz, verzi sau albastre.
N-ai cum să nu te gîndești că ai nimerit la o sărbătoare populară a cărții, în care se amestecă lecturi, volume, cumpărători de toate vîrstele, plase mari și burdușite. Și, poți să stai liniștit, oricîte evenimente ar încorpora tîrgul, cu siguranță se va găsi un public pentru fiecare.
Ca să reziști în ritmul de tîrg ai nevoie măcar de un antrenament de o zi. Vei pica mort de oboseală, seara, după ce ai urmărit cu privirea un du-te-vino de cîteva mii de oameni și ai făcut slalom riscant printre vizitatori. Să ajungi la timp la o lectură, adică să străbați în goană imensitatea aceea de construcție în care se organizează tîrgul, ar putea trece fără nici o exagerare drept sport extrem.
Am experimentat senzația în prima zi și vă garantez că n-a fost deloc ușor. Nu mi-am calculat timpul bine, iar culoarele se lungeau, la capătul unui tunel de trecere mă aștepta încă o probă de foc, altă hală lungă și ticsită de oameni. Mi s-ar fi părut culmea ironiei ca în obsesia mea nebună de a ajunge la timp să întîrzii tocmai la nemți. Din fericire, un zeu al autorilor înnebuniți de gîndul că o să rateze o lectură m-a salvat în ultima clipă.
De a doua zi ai deja un sentiment de familiaritate. Începi să recunoști fețele scriitorilor și pe cele ale moderatorilor și intri într-o inerție care te face să te gîndești
