- Editorial - nr. 977 / 20 Martie, 2012 Deschid cartea de publicistica "Starea de veghe”, despre primul an al tinerei noastre democratii postdecembriste, cuprinzand acele articole si reportaje scrise de subsemnatul intre 23 decembrie 1989 si 30 iulie 1991, oprindu-ma doar la cateva dintre ele, atat de pline de previziuni, prin realismul lor, pentru tot ce, din pacate, in anii care vor veni, se va intampla. La 28 februarie 1990, pe vremea in care abia incepusera tulburarile interetnice de la Targu-Mures, scriind un articol ma intrebam: "A cui este mana?”. O intrebare, vizand seria de scenarii si provocari, care, intr-un fel, prevestea un raspuns: cel din 20 martie 1990, acel inceput al unui minirazboi civil de la Targu-Mures, in care o minoritate maghiara agresa o majoritate romaneasca, in lunile ianuarie, februarie si martie mereu lovita de piatra injuriei si a calomniei iredentiste! In apropiata, asteptata primavara a Europei, dorita a fi a unei explozii victorioase a luminii pe meleagurile noastre romanesti, dintotdeauna, asupra cenusiului, a izbanzii binelui asupra raului si a urii, a dominarii demnitatii si cinstei asupra gandului ascuns ca un tais de sis, totul palea in fata gestului incalificabil, absurd, provocator: statuia lui Avram Iancu – Craisorul Muntilor, comandant de osti, la 24 de ani, in Cetatea de cremene a Apusenilor, la 1848-1849 –, din inima Targu-Muresului, era profanata! Ma intrebam, atunci, firesc: oare ce mana criminala a indraznit sa pangareasca, cu inscrisuri din limba lui Arpád, fara sa tremure, imaginea "muncitului si neastamparatului” Rege al muntilor, a celui care, in Revolutia de la 1848, "venea ca un uragan sa curete aerul Apusenilor”? Numai un dement putea murdari statuia eroului nepatat in viata, a celui care doar parelnic a fost vreodata invins "in viforele timpului”, a celui care lasa, ca unic testament, numit "Ultima mea dorinta”