„Într-un fel, cred că viaţa în lagăr a fost, de fapt, un dar.

Eram fericită şi recunoscătoare că fiul meu era lângă mine. Uneori, el mă întreba de ce nu avem de mâncare. La asta nu ştiam ce să îi răspund. Dar râdeam. Şi cu mine râdea şi băiatul meu. Cum poate un copil să nu râdă când o vede pe mama sa râzând?" (Alice Herz-Sommer, 108 ani, supravieţuitoare a Holocaustului).

Ştiu că ţi se pare că lucrurile în care te afunzi sunt fără ieşire. Că tot ceea ce e în jurul tău te sufocă. Te înţeleg. Mă înţeleg. Căci, indiferent cât de mică poate părea în ochii celorlalţi durerea ta, pentru tine e covârşitoare. Răul va ieşi mereu în evidenţă. Pentru că e ţipat, e apăsat, e strident, e viral. Pentru a distruge, fie o bucată de piatră, fie o viaţă de om, nu ai nevoie de existenţa întrebărilor. De ce? Pentru ce? Cum?... De aceea, vocea idioţilor se face auzită, începând cu forumurile insalubre şi terminând cu birourile, în spatele cărora se decide soarta celor mulţi.

Pentru bine însă e nevoie de mult. E nevoie de răbdare, de suferinţă. E nevoie de altruism pur. E nevoie de recunoştinţă. Şi nu de una aşteptată din partea celorlalţi, ci de recunoştinţa ta faţă de singurul dar care nu poate fi negociat - viaţa. Iar binele e făcut în şoaptă, e discret. Nu produce senzaţional. Nu e viral. Un exemplu pueril, din viaţa de jurnalist: dacă scrii un text încrâncenat, plin de durităţi, în care ataci, vei avea mii de cititori. Sute de comentarii. Răul aduce audienţă, face rating. Dacă, în schimb, încerci să aduci o urmă de gingăşie, dacă încerci să pui o întrebare omenească, în cel mai fericit caz ai parte de o miştocăreală.

Dincolo de răul pe care ni-l producem singuri, prin acceptarea unei astfel de lumi, ne facem vinovaţi de o crimă mult mai macabră. Ne educăm copiii în spiritul urii. Îi învăţăm să răcnească, să rănească, să acuze. Comportamentele noast