Bucureştiul posedă un imens potenţial turistic pe care decidenţii actuali îl distrug livrând cartierele istorice în ghearele rechinilor imobiliari. Turiştii nu vin să vadă parcări, pasaje subterane, clădiri noi în cartierele unde se află (pentru cât timp?) casele vechi, ci vin să privească chiar acele case, să descopere un loc, inseparabil de o identitate, de o istorie care îi determină forma.

Problema conservării patrimoniului şi în general a Bucureştiului istoric nu pare să fi intrat în mod serios în vizorul formatorilor de opinie. Dacă unele publicaţii conţin câte un articol consacrat acestui subiect, posturile de televizune, începând cu cele ce se bucură de o mare audienţă, îl ignoră cu desăvârşire. Cât despre decidenţi, începând cu primarul general Sorin Oprescu, nestingheriţi de controlul societăţii civile, ei se îndreaptă în direcţia determinată de concepţiile lor postcomuniste sau neocapitaliste, continuând astfel vasta operă de distrugere iniţiată în anii ’80 de „geniul Carpaţilor“.

Sorin Oprescu pare să creadă că oraşul ideal este un megalopolis cu multe maşini, parcări, autostrăzi suspendate sau obişnuite. Nu este visul tuturor. Mai sunt oameni, abia auziţi, care consideră că această viziune este una de coşmar: cea a unui oraş sufocat, neiubit, negat în calitatea sa de oraş, adică de ansamblu, mai mult sau mai puţin unitar, de spaţii locuite în care oamenii se pot regăsi, spaţii ale memoriei şi ale unei identităţi în devenire. Nu este vorba, aşadar, de o identitate fixă, „bătută în cuie“, o identitate-refugiu în care cei care se tem de dezvoltarea firească a oraşului s-ar retrage, ci de un „ceva“ care ne este dat şi care trebuie ocrotit; ceva substanţial care face posibilă devenirea însăşi imprimându-i o direcţie. Acest ceva este forma oraşului, care nu poate fi redesenată decât dacă este privită, apreciată, înţeleasă în complexitatea ei.