În România postcomunistă, dincolo de etichete, nu a existat şi nu există în esenţă decât un sigur partid, atât la putere, cât şi în opoziţie, Partidul Demagogiei Socialiste.

Declaraţiile recente ale preşedintelui Traian Băsescu, din parlament şi din presă, privind oportunitatea „reîntregirii salariilor din sectorul public“, spulberă – aşa cum au făcut-o cu câteva luni în urmă admonestările sale la adresa procurorilor care au îndrăznit să „distrugă“ carierele unor politicieni şi înalţi funcţionari publici – ultimele rămăşiţe de credibilitate privind reformismul şi responsabilitatea actualei administraţii şi coaliţii de guvernare, nefiind altceva decât nişte anunţuri electorale prin care puterea speră să „cumpere“ o victorie în alegerile din 2012.

Creşterea generală a salariilor din sectorul public la nivelul anterior mijlocului anului 2010, când a fost aplicată o corecţie absolut necesară de 25%, nu este justificată de condiţiile economice şi bugetare, ba chiar pune în pericol stabilitatea fiscală a ţării şi riscă să ducă la încălcarea avant la lettre a plafonului de 0,5% deficit bugetar structural din noul tratat interguvernamental al UE, pe care, în mod ironic, actualul preşedinte l-a susţinut cu mare tam-tam. În 2011, economia României a crescut cu doar 2,5% în termeni reali, iar creşterea pe 2012 este estimată la 1,6%, însă această estimare se poate dovedi mult prea optimistă, dacă se ţine cont de problemele zonei euro, de care economia românească este strâns legată. În schimb, deficitul bugetar în 2011 a fost de 4,35% din PIB, iar pe anul 2012 guvernul proiecta înaintea acestui anunţ un deficit bugetar de 1,9%.

În sfârşit, datoria publică a României a urcat la aproape 40% din PIB la finalul anului trecut, dublându-se practic în ultimii doi ani. Şi asta fără a lua în calcul pasivele neacoperite din bugetul fondului de pensii sau de a