Semnarea Pactului fiscal a fost un pas responsabil şi necesar, însă nu şi suficient. Uniunea Europeană are nevoie de consolidare.

Pachetul fiscal semnat pe 2 martie de către reprezentaţii a 25 de state membre ale Uniunii Europene trebuie tratat în contextul măsurilor recente împotriva crizei datoriilor suverane şi de stabilizare a monedei euro. Acesta completează deja existentul „Six Pack“, pactul de susţinere a stabilităţii şi dezvoltării, precum şi alte măsuri importante.

Pactul fiscal este uneori criticat din cauza faptului că este un acord interguvernamental între un număr limitat de state membre. Într-adevăr, schimbarea tratatelor UE ar fi fost mult mai logică pentru a introduce „regula de aur“ şi votul cu majoritate calificată inversată în Consiliul European. Însă, din cauza obiecţiilor aduse de un stat membru, această soluţie a fost şi este blocată.

Deşi nu este parte contractantă, Parlamentul European a participat în mod constructiv la negocieri şi, prin contribuţiile sale, a reuşit să schimbe în linii mari caracterul interguvernamental al acestui nou acord, transformându-l într-un text care recunoaşte întâietatea dreptului european şi care poate fi implementat doar de către instituţiile europene şi prin intermediul dreptului derivat.

Deşi nu este totul perfect, Pactul fiscal este un element cheie pentru întreaga strategie şi pentru măsurile de stabilizare a Europei, a euro, pentru a ieşi din criza datoriilor şi a păstra o Europă a păcii şi a bunăstării.

Parlamentul European a negociat prin intermediul celor patru reprezentanţi ai săi în cadrul grupului de elaborare a tratatului, printre care mă număr, obţinând modificări importante ale versiunii iniţiale.

Coerenţa cu metoda comunitară şi conformitatea cu tratatele UE, aşa cum au fost propuse de către PE, sunt incluse în Articolul 2, care garantează că acest tratat va