Imediat după anul 1990, Consiliul de Administraţie al RL a hotărât să trimită o delegaţie în Republica Popular Chineză, ca schimb la vizita pe care trei jurnalişti chinezi au făcut-o la noi în ţară, la invitaţia „României libere". În asemenea împrejurări, pentru că ziarul era sărac, îmi trimiteau şi mie oaspeţi, să mă ocup de ei şi, fireşte, să le rezolv nişte probleme cu relaţiile pe care le aveam. Aşa că, împreună cu Emil Munteanu şi cu Mihai Creangă am plecat în China, cu destinaţia Beijing. Am fost primiţi cu multă căldură. Gazdele aveau între ele un translator de limba română, care a făcut Filologia la Bucureşti, tovarăşul Şu.

Cazaţi în pagode

Prima impresie pe care ne-am făcut-o, odată ajunşi la Beijing şi instalaţi extrem de confortabil într-un hotel de tip pagodă, la ieşirea pe bulevarde, a fost dată de miile de biciclişti. Cu un front de 10 biciclişti, în faţă, urmaţi de o "coadă" lungă de kilometri, străbăteau oraşul de la un capăt la altul. Pe atunci, doar oficialităţile aveau maşini în China.

Aceşti biciclişti aveau o dexteritate de acrobaţi. Ba am văzut unul pe care soţia cu copilul mic îl aşteptau în faşa unui cămin. El a virat într-acolo, a încetinit puţin viteza, dar nu a oprit, iar femeia a sărit cu copilul în braţe şi duşi au fost...

Am ajuns în China în perioada în care începea "infiltrarea" capitalismului, exact ca şi la noi, după anul 1989. Am fost conduşi pe o stradă cu mici restaurante, un soi de bistrouri chinezeşti. Ele aveau în faţă, spre stradă, mese şi scaune pentru servirea mesei, iar acolo, în stradă, erau ceaune în care proprietarii preparau mâncarea. Erau zeci de astfel de restaurante-boutique, unul lângă celălalt, iar fiecare prepara alt fel de mâncare, pentru a-şi face concurenţă. Cel care prepara colţunaşi, de exemplu, îşi frământa aluatul în faţa clienţilor, îl întindea pe după gât, îl ridica şi, cu un adevărat