Tema violenţei politice este din nou, se pare, la ordinea zilei. Idolatrizat sau demonizat, aclamat sau denigrat, profetul violenţei care a fost Georges Sorel continuǎ sa fascineze. Ideile sale, deliberat incandescente si heterodoxe, trebuie examinate cu grija si cu prudenta, sau, spre a relua o imagine a lui Vladimir Streinu scriind despre un alt ganditor iconoclast, cu circumspectia cu care te apropii de posibile otravuri. A denuntat ceea ce el numea iluziile progresului si a anuntat o izbavire apocaliptica prin repudierea compromisurilor liberale si naruirea democratiilor occicdentale. Marxist jansenist cum l-a numit Leszek Kolakowski ori sociolog proto-fascist, a fost un etern rebel, un adept al distrugerii unei lumi pe care o privea drept materializarea Pacatului, a injustitiei si a mediocritatii. Editura Humanitas publicǎ acum, in colectia „Zeitgeist”, cea mai faimoasa carte a lui Sorel „Reflectii asupra violenţei”.
Intr-adevar,dintre toţi gînditorii care s-au ocupat de problemele politice, legaţi de tradiţia marxistă, nici unul nu şi-a păstrat mai mult timp actualitatea – cel puţin la această răspantie a anarhiei cognitive – decît filosoful politic francez Georges Sorel (1847-1922). Scriind la începutul secolului, el a înţeles mai bine decît mulţi dintre socialiştii oficiali ai perioadei, ostateci ai unei paradigme evolutioniste, că indivizii nu se angajează în politică de dragul unor demonstraţii carteziene, ci datorită imaginilor vii, atractive, magnetice, care le pot structura universul mental. E limpede că el s-a înşelat în privinţa valorii universale a mitului grevei generale. Nu mai puţin eronatǎ este părerea lui cu privire la virtutea sanctificatoare, catartică, a violenţei proletare. Însă un lucru l-a intuit corect, iar intuiţia lui era, evident, ne-marxistă: puterea mitului ca discurs sau poveste a originii, mişcării, direcţiei, ca su
