Pe nea Gogu l-am găsit printr-o prietenă. Zăpezile multe şi grele din iarna care abia a trecut au lăsat ferfeniţă burlanele clădirii în care locuiesc. A fost şi prima oară cînd mi-am pus întrebarea „Cine Dumnezeului face chestii din astea? O exista o meserie aparte de burlănar, sau tuburile respective vin la pachet cu casa, adică le fac tot constructorii?“. Nea Gogu mi-a dat răspunsurile. Există o meserie aparte de burlănar. Nu-i zice musai aşa, face parte din tagma mai largă a tinichigiilor, dar e cu specializare, e cum ar veni – în vocabularul idiot de corporaţie – nişată.

M-am speriat cînd l-am văzut prima oară pe nea Gogu. Are şaptezecişi de ani, dar i-aş fi dat lejer o sută douăzeci. M-am speriat la gîndul că omuleţul ăsta gîrbovit, surd bocnă şi cu gingiile rămase curate şi roz ca ale bebeluşilor ar trebui să demonteze şi apoi să monteze de la etajul doi în jos un burlan lung de mai mulţi metri. Nu era însă cazul să-mi fac griji că moşul meu o să atîrne ca o smochină uscată bălăngănindu-se pe la ferestre ca alpiniştii utilitari, ăia tineri şi frumoşi care spală clădirile de birouri pe dinafară. El era creierul. The Master. El venea, se uita, calcula din ochi şi din cap diverse lungimi şi coturi, se ducea la el în atelierul din spatele casei, meşterea burlanul, iar căratul şi montatul cădeau în sarcina a doi ucenici mult mai tineri.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp„Hai, nea Gogule, că l-ai crăcănat de tot!“, se răsculă unul dintre ucenici cînd una dintre îmbinări nu muşca bine din tabla argintie. Nea Gogu (un surd selectiv, îl bănuiesc) l-a dat deoparte cu arţagul ăla bătrînesc, a luat în mîinile disproporţionat de mari un ciocan, i-a ars burlanului nevolnic vreo două de l-a descrăcănat pe loc, „fir-ar mama lui de burlan să fie!“. Îmbinarea era perfectă.

Cît tinerii lui subalterni monta