● Hugo (SUA, 2011), de Martin Scorsese.

Nominalizat la 11 Oscaruri – cu unul mai mult decît principalul său rival, Artistul, care însă le-a cîştigat pe cele decisive –, Hugo al lui Martin Scorsese nu va mai fi distribuit, pînă la urmă, în cinematografele din România. E mare păcat, pentru că (pe lîngă faptul că se cere apreciat în 3D), Hugo este, cel puţin la nivel discursiv, un film mult mai complex decît The Artist, cu care are în comun o nostalgie a începuturilor „celei de-a şaptea arte“ – nostalgie care în Artistul îmbrăţişează ideea de film-mut-în-general, iar în Hugo se focalizează pe figura pionierului Georges Méliès. Diferenţa de nivel discursiv poate fi sintetizată astfel: dacă Artistul nu pune la bătaie, pe acest front, decît generalităţi şi rudimente de istorie romanţată (ca, de pildă, legenda lui John Gilbert şi a incapacităţii lui de a face trecerea de la filme mute la filme vorbite, din cauza unui echipament vocal inadecvat), Hugo pune la bătaie (şi) idei despre cinema. Ideile respective le sînt bine cunoscute istoricilor şi teoreticienilor, dar nu şi publicului larg, iar Scorsese (căruia îi place să-l descrie pe artistul de cinema ce lucrează la Hollywood ca pe un fel de contrabandist) reuşeşte performanţa de a le formula folosind numai şi numai idiomul ultraaccesibil al unui gen cinematografic popular azi. Acelaşi lucru îl făcea şi în filmul său precedent, Shutter Island, care era în acelaşi timp un thriller (realizat conform normelor anului 2010) şi un exerciţiu de hermeneutică academică (psihanalitico-ideologică) a cinematografului american din anii ’50. De data asta, genul mainstream în care-şi introduce marfa de pedagog-contrabandist este fantasy-ul (în cazul de faţă, cvasi-fantasy-ul) adresat copiilor: ajuns pe la începutul deceniului patru să vîndă jucării în Gare de Montparnasse şi să-şi ascundă trecutul de cineast ca pe un lucru ruşi