În februarie 1964, Biroul Politic a selectat membrii delegaţiei PMR care să viziteze China. Pe lângă Maurer, Bodnăraş şi Chivu Stoica, a fost ales şi Nicolae Ceauşescu. Deşi Gheorghiu-Dej l-ar fi preferat pe Bârlădeanu.

În anii săi de glorie, Nicolae Ceauşescu s-a prezentat lumii ca un campion al păcii mondiale. A încercat şi uneori a reuşit să medieze întâlniri pacifiste dintre evrei cu arabi, iranieni cu irakieni, americani cu chinezi. Puţini ştiu însă că tactica negocierii între adversari aparent ireconciliabili a deprins-o de la Gheorghiu-Dej.

În ultimii săi ani de conducere, când PMR se distanţase de PCUS, polul puterii comuniste, Gheorghiu-Dej a încercat să aplaneze, dar şi să profite de conflictul izbucnit între chinezi şi sovietici. În negocieri a fost implicat şi Nicolae Ceauşescu, secretar al CC.

În 1964, strategia de negociere a cuprins inclusiv prima vizită românească la Pekin, la nivel înalt, de când schisma devenise publică. În martie 1964, o delegaţie a comuniştilor români s-a deplasat la Pekin. Ceauşescu a „prins" delegaţia în ultimul moment şi doar la insistenţele lui Bodnăraş.

Un pariu pierdut

În februarie 1964, polemica devenise publică, din momentul în care PCUS a decis să dezbată divergenţele cu China într-o plenară a Comitetului Central. De cealaltă parte, chinezii au ripostat prin publicarea unor articole dure în ziarul „Jenminjibao" şi în revista „Hunţi".

Partidul Muncitoresc Român (PMR) a cerut sovieticilor să păstreze secrete materialele Plenarei, deoarece s-ar fi acutizat conflictul. Pe chinezi, românii sperau să-i împace printr-o vizită la Pekin. Gheorghiu-Dej era convins că cele două mari puteri vor ignora propunerile româneşti. Sigur pe el, a pus chiar şi un pariu cu Nicolae Ceauşescu în acest sens, pe care a recunoscut apoi că l-a pierdut. „Am zis că o să ne refuze şi unii,