Acelaşi Marquez, despre care scriam zilele trecute, a pornit hotărât să scrie un roman de dragoste după ce a văzut, pe un perete stradal, înscrisul, sincer şi explicit, "Sărută-mă, Peggy”. În fond, dacă Dostoievski, pe care l-a admirat atât, a scris "Crimă şi pedeapsă”, pornind de la o ştire seacă de ziar, în care se vorbea despre crima făptuită de un student care omorâse două femei, de ce n-ar scrie şi columbianul care nu luase încă Premiul Nobel, o carte care să aibă la temelie această invitaţie caligrafiată pe perete?

E perioada în care acest scriitor matur, cu o celebritate care creştea ameţitor, prieten apropiat al lui Fidel Castro, pare a se întoarce, uşor ironic, la obsesiile adolescenţei, când era frisonat de mătuşi şi amorezat de verişoare. "Cu prostituatele – inclusiv cu cele cu care nu m-am culcat – am putut fi mereu prieten, mărturisea într-un interviu Marquez. Puteam să mă culc cu ele pentru că mi-era groază să dorm singur sau puteam să n-o fac. Întotdeauna am spus, în glumă, că m-am căsătorit ca să nu fiu nevoit să mănânc de unul singur”.

Mi-am amintit, amuzat, remarcile lui Gabriel Garcia Marquez într-o zi a acestei împrimăvărări, cu zăpezi care s-au lăsat greu duse, când m-am cocoţat spre o vie pe care bunicul meu o cultiva în tinereţe şi care a murit, şi ea şi bunicul, după experienţa nefastă a colhozului. Pe drum, între nişte tufe de stejar şi câteva sălcii lăsate spre un pârâiaş, e o surlă, aşa îi ziceam, surlă. În fapt, o construcţie simplă din scândură de salcâm, în care ne adăposteam, copii şi nu doar copii, când ploile se năpusteau din senin şi fugeam aici, apăraţi de fulgere şi furia cerului.

Acoperişul e spart pe alocuri, şindrilele au putrezit şi se vede, uitându-te în sus, un nor care-şi cară spre Pădurea Pietrei caierele nepieptănate. De jur împrejur sunt înscrisuri, cele mai multe deconspirând perechi: Costel şi Gina,