În ultimii ani am avut o serie de experienţe cu firme de închirieri de maşini de prin Europa. Cu rare excepţii, am întîmpinat tot felul de neplăceri care păreau legate în special de faptul că veneam din România. Gradul de încredere în cetăţenii români e de bună seamă încă foarte scăzut iar companiile respective aplică proceduri mai restrictive.

La Londra, de exemplu, la o cunoscută asemenea firmă americană (acum ştiu că marile companii din domeniu sînt mai toate americane), m-am trezit că mi se cere biletul de avion pentru întoarcere în România. De ce? Mi-au sugerat că vor să fie siguri că nu-mi fac planuri cu maşina lor pe un termen mai lung decît cel declarat. Şi fiindcă nu aveam biletul de avion la mine (nici prin cap nu-mi trecuse să-l iau), mi-au spus că singura posibilitate e să le las paşaportul drept garanţie. Nu cred că era prea în regulă, dar am fost nevoit să accept. Nu mai povestesc aventura condusului pe partea stîngă, cu volanul pe partea dreaptă, cu schimbătorul în stînga şi cu kilometrajul în mile. Sînt distracţii fără legătură cu serviciile de închirieri. Mi se spusese însă că, obişnuit fiind să circul pe cealaltă parte, trebuia să am mare grijă să nu lovesc partea stîngă a maşinii de borduri, de stîlpi sau de alte maşini parcate. Ei bine, oricît de atent am fost, într-o săptămînă tot am reuşit să ating o dată oglinda din stînga. N-am stricat nimic, i-am murdărit doar plasticul exterior. La vremea aceea, neştiind bine ce intră în asigurare, m-am dus acasă, am luat o cîrpă moale şi am început să şterg semnul cu Ciff. Am reuşit să-l escamotez aproape complet. La predarea maşinii, spre surprinderea mea, băiatul care o recepţiona s-a îndreptat fix spre acea oglindă, privind-o cu atenţie. Apoi a venit spre mine şi mi-a explicat: „Voi ăştia de pe continent aveţi obiceiul să loviţi oglinda de pe stînga. Cum văd că n-ai atins-o, sînt absolut sigur