Spre deosebire de „anii-lumină“ plini de realizări de vârf din epoca Nicolae Ceauşescu, de care făceau uz şi abuz jurnaliştii vremii, un an-lumină, spun specialiştii cosmosului, nu măsoară timpul, ci distanţa. Un an-lumină este distanţa parcursă de lumină (cu viteza ei socotită limită în univers) într-un an. Dacă ajungem să exprimăm distanţa faţă de anumite corpuri cereşti în ani-lumină, înseamnă că ne referim la nişte luminători foarte, foarte îndepărtaţi. Distanţa până la Lună nu se exprimă în ani-lumină. Pe Pământ, nici atât, nu se foloseşte expresia decât, eventual, ca metaforă, sau – cum a fost cazul enunţat la început – ca elogiu. Mai există un caz: se poate folosi din greşeală. Cum a făcut şi un distins critic literar, cam pripit şi incomplet informat când afirma, la o apariţie pe sticlă, transmisă în reluare, că Big Bang-ul, explozia iniţială, moment ipotetic la care majoritatea fizicienilor consideră că s-ar fi născut universul, ar fi avut loc acum circa „patru miliarde de ani-lumină“. Şi părea destul de fericit că ştie ce-i cu Big Bang-ul şi cu miliardele de ani-lumină. Estimarea vârstei Universului fusese făcută, de cei în drept, în ani. E vorba, pur şi simplu, despre aproximativ 14 miliarde de ani. Dar, între noi fie vorba, nici măcar de asta nu trebuia să fie atât de sigur distinsul critic literar. Pentru că, iată, canalele media internaţionale tocmai anunţă Publicitate încheierea misiunii satelitului european Planck, care să vedeţi ce ne spune: informaţiile culese de el ar putea demola teoria Big Bang-ul. Timp de doi ani şi jumătate, satelitul a cules din spaţiu şi a transmis la sol o masă uriaşă de date despre radiaţia fosilă, radiaţia de background, a Universului. Date ce urmează să fie decriptate şi interpretate în cadrul Institutului de Astrofizică din Paris. În urma unor aprecieri preliminare, specialiştii nu exclud infirmarea ipotezei