Pentru practica medicală este demnă de luat în discuţie funcţia terapeutică a muzicii, dezvoltată la un nivel impresionant în zilele noastre, în cadrul unei veritabile ramuri a psihoterapiei, denumită muzicoterapie. Aceasta a ajuns să fie exercitată de specialişti de diverse formaţii: medici, psihologi, muzicieni, dar unificaţi prin indisciplinaritatea demersului psihoterapeutic: muzică–psihologie–medicină, pornit tocmai de la esenţa efectelor muzicii în plan psihologic prin releu psihosomatic sau chiar direct, al vibraţiilor sonore – în plan somatic. S-a ajuns astăzi să fie utilizată muzica – în cadrul unor riguroase programe terapeutice – într-o largă gamă de afecţiuni patologice, psihiatrice, neurologice, chirurgicale şi din domeniul specialităţilor medicale (cardiologie, gastroenterologie, reumatologie etc.), dar şi în oncologie sau medicină paliativă. Un câmp de aplicaţii extrem de larg al efectelor cathartice şi stimulante ale muzicii – de limitare sau prevenire a stresului – îl constituie psihologia clinică, cea care beneficiază şi de utilizarea proprietăţilor muzicii pentru creşterea performanţelor învăţării (memorie – muzică barocă şi gândire – efectul Mozart). În anul 1994, când am fondat disciplina de psihologie medicală la UMF „Carol Davila“ Bucureşti, pe lângă selecţionarea principalelor direcţii de cercetare în acest domeniu didactic desprins din psihosomatică, am inclus, cu destulă timiditate, o serie de studii despre efectele psihologice ale muzicii (piese simfonice şi camerale) asupra unor parametri afectivi (emoţii pozitive şi negative), cognitivi (reprezentări, idei etc.) la subiecţii normali (în special studenţi) şi la bolnavii depresivi. Incluzând aceste rezultate în monografia originală „Muzicoterapia receptivă“ (2004), unde ele au fost prezentate în rezumatul în limba engleză de la sfârşitul cărţii, am fost plăcut surprins de a f