Din ciclul „Au pus cătuşe florilor“, azi: cazul Adrian Năstase.

Personajul nu vă e total necunoscut, trebuie să fi aflat câte ceva despre el. Pentru iubitorii de artă care n-au trecut încă prin muzeul (din) Zambaccian, să schiţăm totuşi o schiţă de portret. Aşadar: Adrian Năstase - gânditor român din secolele XX-XXI, colecţionar de tablouri rare (primite cadou) şi rafinat mânuitor al limbii române; apărător al libertăţilor cetăţeneşti, în calitate de editorialist la „Jurnalul Naţional".

Posteritatea îi va reţine realizările intelectuale, doar contemporaneitatea, mereu nerecunoscătoare, îl plasează mai ales la rubricile „Politică", „Justiţie" şi - de-a dreptul indecent - „Infracţiuni" şi „Corupţie". Dar asta este soarta marilor creatori: să se ridice mult deasupra gândirii limitate a semenilor lor.

Peste ani, cronicile desuete ale acestor vremuri vor consemna faptul că, pe la începutul mileniului III, Adrian Năstase a fost abuzat de Justiţia română. Pretextul a fost obligaţia legală de a da socoteală pentru niscaiva case, vile, blocuri, tablouri, conturi şi termopane. Praf în ochi! De fapt, altceva i-a deranjat pe mai-marii vremii: peniţa acidă a editorialistului Adrian Năstase.

Dar să revenim la timpurile noastre şi s-o spunem p'aia dreaptă: în anul de graţie 2012 are loc un violent atac la independenţa presei, la libertatea de opinie, la dreptul de exprimare. Nu chinezăriile din palatul domnului Năstase îi deranjează pe cruzii procurori, ci fraza tăioasă a acestuia! Rechizitoriul nu vizează şpăgi, bacşişuri sau alte matrapazlâcuri, ci verbul iute şi metafora şfichiuitoare! Măcinaţi de frustrări culturale, judecătorii se răzbună pe flacăra vie a conştiinţei naţionale. Grefierii - aceşti scriitori rataţi - îşi varsă năduful pe condeiul arghezian al soţului doamnei Dana.

Este cel mai flagrant caz de ziarist-editorialist-analist hăitui