Adevărul publică un interesant rezumat al unui articol din Foreign Policy al unui profesor de la Harvard despre bilanţul intervenţiei militare americane în Irak. Chiar dacă cele “zece lecţii ale războiului din Irak” pe care le trage Stephen Walt mi se par adesea discutabile, articolul merită citit şi comentat pentru că tematizează unele chestiuni vitale destul de rar discutate.

Chiar “lecţia” 1 spune că SUA au pierdut, şi anume pentru că nu au reuşit să distrugă armele de distrugere în masă irakiene, deoarece acestea nu existau. Însă, în condiţiile în care existenţa acestora a fost, în bună parte, fabricată de adminsitraţia Bush, scopul războiului nu putea fi distrugerea lor, ci unul mult mai evident: afirmarea dominaţiei SUA în regiune. Simplul fapt că şi-au permis să intervină, cu atît mai mult cu cît au făcut-o pe un pretext cusust cu aţă albă, şi să stăpînească o ţară importantă din zonă aproape zece ani, înseamnă realizarea strălucită a acestui scop.

Iar dacă scopul era într-adevăr acesta, atunci raţionamentele secundare ale primei lecţii a lui Walt devin irelevante: că războiul din Irak l-a distras pe Bush de la alte priorităţi mai importante (care?), că implementarea democraţiei în Irak a eşuat (pe cine a interesat asta vreodată?), că intervenţia din Irak ar fi întărit din greşeală poziţia Iranului (din nou, pe cine interesează? În logica impunerii dominaţiei prin forţă, acesta nu era un argument valabil împotriva intervenţiei din Irak).

Întrebarea asupra scopului real al intervenţiei pune în altă lumină şi “lecţiile” 2 şi 3, unde Walt susţine că decizia de a ataca a fost luată de un cerc foarte restrîns de neoconservatori, care au reuşit s-o impună după 11 septembrie, chiar dacă războiul nu ar fi fost susţinut de armată, CIA, ministerul american de externe şi companiile petroliere. Nu am datele să mă pronunţ asupra acestui aspect, dar rămî