Factori de impact sau de influenţă, număr de citări, indice h… iată care sunt preocupările cercetătorilor de oriunde. La o adică, prin absurd, aproape că tema studiată şi rezultatul în sine nici nu mai contează. Fireşte, nu ne dorim o ştiinţă cuantificată până la ultima zecimală dar golită de conţinut. Inacceptabilă este însă şi situaţia contrară, pe care o cunoaştem la prima mână, deoarece o întâlnim în realitatea cotidiană, în care tot ce se publică este lipsit de vreo relevanţă, iar „cercetările“ sunt făcute, eventual, pentru a „bifa“ diverse activităţi. Scientometria poate fi aplicată cercetării clinice din România? Şi dacă da, în ce măsură? Posibile răspunsuri – în articolul semnat de dr. Aurel F. Marin.

Odată cu adoptarea, în ianuarie 2011, a legii educaţiei naţionale, cercetarea şi învăţământul din România au intrat într-o etapă nouă. Aceea a racordării scientometrice la practicile internaţionale, fie ele mai mult sau mai puţin controversate, văzute însă ca un set de „criterii obiective“ în aprecierea calităţii şi excelenţei academice. Termeni precum factor de impact, număr de citări sau, desigur, indice h (Hirsch) au intrat în limbajul curent al evaluării activităţii cercetătorilor, a universitarilor, a diverselor colective şi instituţii sau a revistelor ştiinţifice. Algoritmii de „măsurare a ştiinţei“ adoptaţi de diverse organizaţii, în frunte cu Web of Knowledge (fost ISI, actualmente produs al companiei Thomson Reuters), au devenit regula „de aur“ pentru a stabili „valoarea de piaţă“ a fiecăruia. Pe piaţa academică, desigur. Chiar dacă o astfel de cuantificare are punctele sale slabe şi o relevanţă discutabilă de la caz la caz, ea este deja acceptată ca o realitate cotidiană. În România, lucrurile sunt mult complicate de cutumele de până acum: publicaţiile ştiinţifice în limba engleză (adoptată ca limbă universală a ştiinţei) au fost exce