Războiul coaliţiei Israel-SUA împotriva Iranului pare inevitabil. Tema acestei potenţiale confruntări militare este una dintre frămîntările istorice actuale cu largă acoperire în mass-media care contează (n-am în vedere, evident, jurnalele scrise sau ştirile TV de-acasă, care încep şi se termină cu noutăţi despre „apocalipsa troienelor“ şi nuditatea prim-miniştrilor).

Conform presei adevărate, nivelul de tensiune politică, diplomatică şi militară din zona Golfului Persic este extrem de îngrijorător. Nu am competenţa necesară pentru o analiză a situaţiei geopolitice din regiune ori a strategiilor diplomatice sau militare recomandabile pentru rezolvarea acestor tensiuni. Există veritabili analişti ai acestui subiect controversat şi sensibil, ale căror voci ar merita considerate. Pot însă observa că, din păcate, ecoul unor asemenea voci este înăbuşit, ca şi în alte episoade istorice recente, de sonorul la maximum al propagandei de război. O ideologie care nesocoteşte principii ale dreptului internaţional, ignoră lecţiile conflictelor militare din trecutul apropiat şi preferă să se întemeieze pe numeroase prejudecăţi, sofisme sau premise discutabile, toate susceptibile să arunce serioase umbre asupra modului în care se scrie istoria.

Surprinzătoare sînt însă nu atît poziţiile instrumentelor de propagandă militară, ci, mai ales, analizele care se vor independente şi se pretind argumentate. Citeam, de exemplu, recente comentarii asupra subiectului publicate de revista The Economist. Sînt comentarii care nu încurajează intervenţia militară în Iran (s-ar putea susţine chiar că, dimpotrivă, o consideră inoportună), dar nu pe baza unor argumente de drept internaţional ori a lipsei dovezilor privind „culpa“ Iranului, ci strict din raţiuni de strategie militară. Editorialistul numărului din debut de martie îşi intitulează analiza „Bombing Iran“ şi şi-o întemeiază