Aseară am fost la Operă, la concert Viţa-de-Vie. Rar accept să împărtăşesc experienţele personale, iar atunci când o fac mă gândesc ca alegerea să aibă şi un sens. În cazul de faţă avem de-a face cu două raţiuni pentru care ritmul sacadat al cotidianului încleiat chiar merită să fie rupt pentru a vorbi, o clipă, despre muzică. O raţiune obiectivă, accesibilă prin raţiune şi o raţiune subiectivă ce izvorăşte din gândurile cele mai personale.

Raţiunea obiectivă porneşte din acea reprezentare proprie pe care o ai atunci când îţi este acordat accesul direct la o prezență imediată. Fără complicații, fără ezitări. Am avut de-a face cu o trupă rock pe scena Operei Naționale; cu o sală plină până la ultimul loc și cu reprezentație artistică care prin natura-i sinceră a depășit orice impas tehnic și/sau emoțional. Am ascultat varianta acustică a unor piese a căror aparență indică imposibilitatea transformării, lucru ce denotă nu doar pricepere, ci interes. Am simţit, dincolo de orice, respect pentru public. Și maturitate. Două elemente ce lipsesc prea des din prestațiile live a multor artişti, mai mult sau mai puțin talentaţi. High and low culture stand together.

Cât despre gândurile cele mai personale, ei bine, aici teoretic îmi este permis orice. Am să aleg, însă, bucuria. Vița-de-Vie e o trupă alături de care am crescut. Aveam cam 12 ani când au scos primul album, Rahova. Iar prin 1999 când a apărut „Basul şi cu toba mare” eram deja pe punctul de a intra la liceu. Cu alte cuvinte, este unul dintre elementele constante ale adolescenţei mele și asta contează cel mai mult, dincolo de faptul de a fi fost sau nu un fan înfocat.

Ce poate fi, deci, mai frumos decât să vezi cum lucrurile se încheagă și ajung la maturitate? M-am gândit cu prilejul ăsta, pentru a nu ştiu câta oară, că se poate. Chiar se poate ca în România asta a noastră, dezlânată cum e, unele l