Mereu am vînat, în filme, atitudini măcar sugerat feministe ale personajelor masculine. Le-am urmărit evoluţia în raport cu partenerele lor de pe ecran, tot sperînd o schimbare surprinzătoare în ce le priveşte.

În sfîrşit, într-o serie de ultime filme văzute, mai toate de un anumit nivel, am descoperit, cu vîrf şi îndesat, asemenea atitudini. Eroii acestora (Gianni e le donne, 2011, regia Gianni Di Gregorio; Habemus Papam, 2011, regia Nanni Moretti; The Descendants, 2011, regia Alexander Payne, şi The Artist, 2011, regia Michel Hazanavicius) se bazează, mai mult decît altă dată şi, în general, în mod esenţial, pe femei şi pe modul de a fi. Tradiţia producţiilor cinematografice medii cu care am crescut, prin anii ’70, ’80 şi chiar ’90, în bine-cunoscuta linie macho, în care bărbatul-erou rezolva tot, iar femeia din film era, îndeobşte, o parteneră pur decorativă, pare să fi trecut. Să se fi perimat.

Gianni din Gianni şi femeile e cel mai direct exemplu. Gianni (Gianni Di Gregorio) e un „tînăr“ pensionar, a cărui viaţă e gestionată de femeile din jurul său: de la mama capricioasă la nevasta pragmatică şi continuînd cu vecina petrecăreaţă, fiica studioasă, prietena mamei şi fata ei, ba chiar şi îngrijitoarea acesteia. Gianni trăieşte într-un univers dominant feminin, în care rolul lui este să le servească pe respectivele doamne, fără, însă, să le fie în mod real partener. Dorinţa lui este să fie luat în serios ca bărbat, şi nu ca un soi de prestator familial şi familiar de servicii. Lucru care, însă, e greu să se întîmple…

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuGianni şi femeile nu e un film mare. Am început cu el pentru că pune explicit problema schimbării raporturilor dintre bărbaţi şi femei: simplificînd, Gianni e cel care rămîne acasă, în timp ce toate femeile lui se duc să-şi vadă d