● Mario Sabino, Ziua în care mi-am ucis tatăl, traducere de Amalia Săucan, Colecţia "Cartea de pe noptieră", Editura Humanitas, 2012.
E romanul de debut al unui publicist brazilian de top. Şi, dat fiind titlul, pare că voieşte scandal. Sau măcar puţină stupoare, acolo. În plus, în cazul cititorilor masculini, titlul acestei cărţi vine să tulbure complexe străfunduri oedipiene, aţîţînd cu atît mai abitir la lectură.
DE ACELASI AUTOR Punctul Omega Toţi oamenii sînt mincinoşi Lumînările ard pînă la capăt Vacile lui StalinAjungem astfel la primele două pagini ale romanului: tăioase, seci, te izbesc în mijlocul frunţii şi îţi iau de tot piuitul. Protagonistul îşi trosneşte în cap tatăl, de două ori, cu o bucată de lemn, apoi sprijină cu grijă reteveiul în spatele canapelei, „ca pe un obiect ritualic“, aruncă un ochi peste pagina de ziar pe care victima o ţinuse în mînă, îi mai priveşte puţin chipul, după care sună la poliţie şi se autodenunţă. Asta povesteşte chiar el, autorul paricidului, iar interlocutoarea sa – mută pînă la sfîrşitul cărţii – e psihanalista care vine acum să-l vadă la închisoare, din două în două zile.
Ştim identitatea criminalului, deci nu ne aflăm într-un roman poliţist. Nu ştim, în schimb, mobilul crimei, iar monologul protagonistului asta urmăreşte: o argumentare a paricidului, din cîteva perspective deştepte şi intrigante, ale unui „om de spirit“ care – cum ţine chiar el să precizeze – are abilitatea de a jongla cu tradiţiile literare, filozofice şi psihologice. Lucrul acesta ne cam mută pe terenul unui eseu cu abstracţiuni pătimaşe, însă lasă loc şi jocului pervers cu „jumătăţile de adevăr“, şi unei epici cu descîlceli tradiţional-telenovelistice, şi cîtorva vorbe bine ticluite.
Un lucru nu înţeleg eu: de ce Mario Sabino îşi pune protagonistul să scrie el însuşi un început de roman (reprodus la pp. 40-98), dar îl lasă să
