Este o personalitate de anvergură a culturii de azi. Volumele care îi poartă semnătura, opt la număr, care şi-au câştigat un loc central în spaţiul filozofiei ideilor, nu au trecut niciodată neobservate. Au fost amplu dezbătute în presa culturală, şi nu numai, din ţară, iar din 2000, şi în cea din străinătate. Ca preşedinte al Institutului Cultural Român, pe care îl conduce din 2005, a reuşit să confere acestei instituţii anvergură internaţională.
Prezent la Timişoara, zilele trecute, unde Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa şi unde, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest a ţinut o dezbatere, Horia-Roman Patapievici a fost ţinta unor atacuri verbale virulente, dar cu miză sterilă. Singurul argument raţional, desprins din tirada îndreptată asupră-i, nu a vizat concret nici activitatea lui culturală, nici cea editorială sau ştiinţifică, nici pe cea privind managementul cultural. „Vina” dedusă a fost faptul că e “omul lui Băsescu”. L-am invitat la un dialog despre miza a ceea ce plastic numeşte “războiul civil româno-român”, despre cauza urii, a respingerii dialogului, dar şi despre relaţia lui, ca “intelectual al lui Băsescu”, cu Traian Băsescu.
„În faţa urii, educaţia ori cultura sunt neputincioase”
Păreţi a fi captiv într-o stare de fapt, pe care aţi numit-o „război civil româno-român”. Care este casus belli, în cazul Dvs.?
Acuzaţii stranii, aberante, fără niciun raport cu realitatea: că l-am injuriat pe Eminescu (nu am făcut-o), că am batjocorit poporul român (nu am făcut-o, textele mele din Politice sunt dragoste ultragiată, orice om normal înţelege imediat asta), că atac etnia română (nu am făcut-o), că sunt intelectualul lui Băsescu (nu sunt intelectualul nimănui), că sprijin dictatura lui Băsescu (nu sprijin dictatura nimănui, iar preşedintele nu
