Transmisiunea live de pe stadionul White Hart Lane explică perfect o lume complet diferită de cea pe care sîntem obişnuiţi s-o trăim.
Fabrice Muamba, căzut pe gazon, cu gura-n iarbă, muşcînd pământul, este pe cale să-şi întîlnească moartea: un singur cadru, de 7 secunde, într-o lentă deschidere, pe măsură ce operatorul realizează că transmite convulsii, nu simulări, un sfîrşit, nu o întrerupere.
Pentru cei care n-au urmărit ştirea: sîmbăta trecută, în minutul 41 al meciului Tottenham Hotspur – Bolton Wanderers, Muamba s-a prăbuşit pe teren, din senin. Paramedicii au încercat să-l resusciteze pe teren, după care l-au transportat urgent la un spital din apropiere, unde fotbalistul a ajuns în stop cardiac şi în comă. Medicii au avut nevoie de mai mult de o oră pentru a-i reporni inima.
Muamba e acum mai bine, respiră singur şi chiar şi vorbeşte puţin. S-a întors din morţi.
Asta e ştirea. Eu vreau să vă spun ceva despre cadrul de 7 secunde care-l arată pe Muamba în agonie – şi despre cele aproape 8 minute care au urmat pe stadionul din Tottenham. Iată filmul:
Ştiu că n-aţi avut răbdare. Nu se-ntâmplă nimic în filmul ăsta, nu? E lent, trenează. E moale. Lipseşte tragedia, lipseşte disperarea.
Ai vrea?
Este voyeurism fără orgasm – ne uităm ca să ne excităm, nu? Păi unde-i excitaţia aici? Tocmai ăsta-i tîlcul. Respectul faţă de un om care se zbate – la propriu! – pentru viaţa lui.
Ai vrea să te privească sute de mii de oameni în timp ce horcăi şi te contorsionezi în spasmele morţii, cu inima oprită, în timp ce ţi se-ntunecă lumea, în timp ce-ţi bubuie adrenalina-n creier, în timp ce înţelegi, cu ultimele scîntei de conştienţă, că groaza asta e ultimul lucru pe care-l vei simţi, că nimeni nu te poate ajuta, că sfîrşeşti inexplicabil, la 23 de ani, cu cel puţin jumătate de secol mai devreme decît sperai?
Ai vrea să te
