Recent, în The Guardian, am dat peste un articol seducător despre solidaritate şi individualism – semnat de Richard Sennett, reputat şi multipremiat profesor de sociologie la LSE –, din care selectez primele rînduri: „La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne (1533 – ’92) a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?». Întrebarea sintetizează convingerea lui Montaigne că nu putem niciodată să sondăm profund viaţa interioară a celorlalţi, fie ei pisici sau oameni. Pisica lui Montaigne poate să ne servească drept emblemă a cooperării. Premisa mea despre cooperare este că, frecvent, nu înţelegem ce e în inima sau în mintea oamenilor cu care trebuie să interacţionăm. Totuşi, aşa cum Montaigne continuă să se joace cu pisica sa enigmatică, la fel, o lipsă a înţelegerii reciproce nu ar trebui să ne reţină de la intrarea într-o relaţie cu ceilalţi, dacă vrem să ajungem la un ceva făcut împreună“. Găsesc interesant acest îndemn şi cred că, dacă e urmat, efectul nu poate fi decît benefic. Mie, în politică, mi s-a spus adesea, de către cei cu mai multă experienţă, că, dacă trebuie să fac ceva şi nu pot altfel decît împreună cu alţii, nu contează dacă îmi place sau nu de celălalt, nu contează dacă mă simt aproape de el sau nu, important/politic este să pot lega cu eficienţă tovărăşia. Micul citat reprodus mai sus de mine ne spune şi mai mult: că nu e necesar nici măcar să-l pot cunoaşte, să-l pot decripta cît de cît pe celălalt, important e să facem ceea ce e de făcut împreună. În termenii psihologiei, s-ar spune că important e procesul, şi nu motivaţia. Sigur, dacă admitem că, de fapt, nu-l pot cunoaşte pe celălalt, atunci raţionamentul se susţine – cooperarea e esenţială supravieţuirii, aşa că nu putem să ne oprim să trăim doar pentru că nu cunoaştem ceea ce e