Nu-i ştiu de aseară, de când şi-au lansat primul album, Trup de apă. Îi ştiu de când s-au născut, da, chiar de la început, când se decideau asupra componenţei trupei. Recunosc, i-am urmărit cu mare drag mereu fiindcă, da, le-am fost, le sunt şi le voi fi aproape, trup şi suflet. Îmi place că sunt toţi cinci prieteni, îmi place că nimic nu-i poate despărţi, îmi place că sunt vii şi nevătămaţi şi au curajul să fie aşa pe lumea asta prăfoasă şi veşnic interesată de mărunt.

Îmi amintesc de momentul când au câştigat Maximum Rock, în toamna lui 2010, şi s-au amuzat cu toţii pe seama mea, spunând că o să ajung grouppie. Aşa, şi? Într-un fel, am ajuns. Astă-vară am îndurat o caniculă cumplită la concertul Bon Jovi numai pentru că au cântat ei în deschidere. Apoi, la Vama Veche, într-o noapte de sâmbătă am cântat şi am dansat iar cu ei. Până spre dimineaţă.

Şi-mi mai place la ei şi cum îşi aleg partenerii de scenă, mai ales Trooper şi Viţa de Vie. Fiindcă nu fac rabat de la rock. Şi încă nu v-am zis nimic despre publicul lor. Nebunii ăştia dau dependenţă de la primele acorduri. Toată lumea cântă cu ei, le învaţă versurile, le urmăreşte programul de concerte. Ei se emoţionează mereu ca fetele mari, de la ţară, se bucură şi îşi urmează riguros programul la sala de repetiţii. Niciunul nu poate fi abordat în acele trei zile ale săptămânii când se strâng toţi în sală. Nimic nu e mai important decât asta.

Au cântat aseară în JukeBox Venue peste trei ore. Am văzut cum publicul îşi trăia delirul specific concertelor trupelor mari. Nu mă îndoiam nici până acum de viitorul celor de la Steelborn, cred în ei şi sunt parte din ei, dar azi-noapte am ştiut că ei vor ajunge foarte departe, iar asta pentru că sunt artişti adevăraţi, pentru că muncesc aprig şi pentru că ei chiar cred în ce fac. A, mai e ceva: şi pentru că se îndoiesc tot timpul de rezultatul proxim şi aşa a