Aurel Dumitraşcu – Carnetele maro. Jurnal 1982-1990, 2 vol., îngrijire ediţie, prefaţă şi note de Adrian Alui Gheorghe,

Piatra Neamţ, Conta, 2011, 465 + 466 pag.

Carnetele maro ale lui Aurel Dumitraşcu ne propun un tip de text diaristic hibrid, în care, pe lângă tehnica relatării la persoana a II-a singular (de care am mai vorbit), întâlnim numeroase scrisori şi ciorne.

În lipsa unor indicaţii cu privire la acestea din urmă, nu putem avansa afirmaţia că jurnalul a fost şi „bancul de probă” al scriitorului. E mai probabil că autorul, epistolier impenitent, a dorit să nu (se) piardă şirul unor corespondenţe valoroase, nu numai în peisajul său sufletesc, ci şi în dezbaterea de idei din literatura momentului. Însă rezultatul „arhivării” este impresionant şi ne lasă să întrevedem posibilitatea ca Aurel Dumitraşcu să fi fost unul dintre cei mai mari epistolieri din literatura noastră. Blocat la Borca – de unde nu va reuşi să plece decât cu puţin timp înainte de moarte –, descurajat de cenzura care îi întârzie şi îi amputează volumele, el va practica intens corespondenţa. Epistolele devin o formă de samizdat şi de discurs îndrăgostit, adresat celor faţă de care simţea afinităţi elective.

Corespondenţa sa cu confraţii nemţeni este parţial cunoscută, din volumul Frig (roman epistolar Aurel Dumitraşcu – Adrian Alui Gheorghe), apărut în 2008. Însă jurnalul ne relevă fragmente întinse din splendidele sale dialoguri epistolare cu Marta Petreu, cu Octavian Paler, cu Liviu Ioan Stoiciu sau cu Gheorghe Grigurcu, ca să mă refer numai la corespondenţa sistematică, întinsă pe perioade lungi. Sporadic, el va scrie majorităţii scriitorilor şi intelectualilor aflaţi, în anii ’80, de partea valorilor şi nu a dictaturii.

Epistolele lui Aurel Dumitraşcu nu au numai o funcţie compensatorie, ci şi una soteriologic-educativă. Ultragiat