Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştei,

Bucureşti, Tracus Arte, 2011,134 pag.

Această carte are o problemă majoră: coperta. Coperta induce în eroare. Poate, pe unii, şi în oroare. Este „porno”! Deşi desenul lui Tudor Jebeleanu este unul cât se poate de reuşit. Iar, dacă priveşti mai bine, lângă perechea înlănţuită („în act”) sesizezi o masă de linii negre care formează un nu prea sexy personaj – Moartea. „Porno” este oricum un termen impropriu, desenul de pe copertă nu frizează vulgaritatea, după cum vulgaritatea sau erotismul nu sunt absolut deloc miza acestui volum. (Ceea ce de altfel nu ar fi fost o problemă în sine, pentru că multe cărţi publicate în ultimul timp la noi mizează, cu surprinzător succes, exclusiv pe vulgaritate şi pornografie.)

Liniştea de dinaintea liniştii nu este o carte foarte bună, nu este o carte foarte proastă, nu este nici mediocră, este un jurnal poetic marca Paul Vinicius.

Unui jurnal îi apreciezi în primul rând autenticitatea, apoi „stilul”, apoi originalitatea. Ce înseamnă autenticitate, în general, în literatură, sau, în particular, în cazul unui jurnal, este greu de spus şi variază în funcţie de contextul cultural, de epocă sau de gust. În cazul lui Paul Vinicius, autenticitatea este determinată şi circumscrisă unei anume lumi, cu rădăcinile bine împlântate în lumea frumoasă şi nebună a anilor ’80 sau poate şi mai de dinainte, în orice caz, în lumea unor dispăruţi, a lui Mady sau Ioan Flora, o lume care trăieşte prin literatură şi alcool (a cărei emblemă a fost Nichita, iar acum e întruchipată de Ioan Es. Pop), într-o derivă încrâncenată care este forma ei de rezistenţă şi revoltă. O formă şi de ratare, şi de nebunie, şi de poezie. Semi-datată. Paul Vinicius are conştiinţa acestei „datări”, pentru că în primul poem, scurtă istorie a eschivei, scrie: „priviţi-mă numai/ cum mai străl