Aapărut la sfârşitul lui 2011, la Editura Curtea Veche, ediţia definitivă a Convorbirilor lui Eugen Simion cu Petru Dumitriu, prevăzută cu note de Oana Soare, autoarea unei monografii consacrate prozatorului.

Ediţia mai cuprinde câteva scrisori ale lui Petru Dumitriu către Eugen Simion şi, în secţiunea finală, un studiu al acestuia despre „autobiografia spirituală” a partenerului său de dialog, adică despre scrierile sale de „meditaţie religioasă”. În totul o impunătoare carte-document, readucând în atenţie o personalitate de anvergură a spaţiului nostru cultural postbelic. Un destin şi o operă care trebuie cunoscute mai bine şi fără prejudecăţi, reevaluate în linişte, după ce au stârnit nu de puţine ori controverse. Este vorba, scrie Eugen Simion în deschiderea cărţii, despre “un personaj care se judecă şi judecă în acelaşi timp pe alţii, cu luciditate şi milă creştină. Un personaj care se confesează şi de multe ori se căieşte. Un mare scriitor care priveşte în urmă şi reconstituie lumea dramatică prin care a trecut şi din care, la un moment dat, a fugit. Pentru a intra în altă lume, lumea frigului…”

Să amintesc şi cealaltă carte de convorbiri cu autorul Cronicii de familie, realizată de George Pruteanu în 1995, (Pactul cu diavolul sau şase zile cu Petru Dumitriu) la rândul ei revelatoare pentru o sumă de aspecte care compun complicatul caz Petru Dumitriu. Am folosit şi în legătură cu alţi scriitori aceeaşi asociere de termeni, atunci când am scris despre cazul Dan Deşliu, despre cazul Caraion, despre cazul Doinaş, despre cazul Ivasiuc, despre cazul Paleologu. Despre scriitori, aşadar, care făcuseră, ca şi Petru Dumitriu, fiecare însă în alte împrejurări şi cu altă determinare, „pactul cu diavolul”, o înţelegere cu puterea comunistă. Iar mai târziu toţi au rupt-o, suportând grelele consecinţe ale acestui act.

Tema pactului cu diavolul es