S-ar zice că stafia lui Marx bîntuie încă prin poezia românească. Am avut parte, acum 15 ani, de O beţie cu Marx made in Mircea Dinescu, avem acum La masă cu Marx de Matei Vişniec. În mod simptomatic, ambele volume amintite indică mahmureala postdecembristă a unor poeţi buni pe care muza-i vizitează tot mai rar. Şi care – dacă e să fim răutăcioşi pînă la capăt… – au dat tot ce aveau mai bun în ei pe vremea comunismului. În mod normal, un come back poetic Vişniec după 11 ani de la ultima sa recidivă (Poeme ulterioare, 2000) şi la două decenii şi jumătate după ce straniul optzecist s-a metamorfozat în dramaturg parizian de calibru, secondat sporadic de un prozator onorabil, ar fi trebuit să atragă atenţia. Nu s-a întîmplat aşa. Că poezia acestui existenţialist fantast „s-a topit în teatru“, apoi „în altă limbă“ – după cum putem citi într-o confesiune patetică de pe manşeta volumului – e plauzibil, şi n-avem de ce să nu-i dăm crezare autorului cînd afirmă, superb, că „Poezia revine din cînd în cînd în viaţa mea, ca o cometă, şi-mi cere să o iau de la început“. Să vedem însă cum o ia de la început Matei Vişniec. Un discurs demonstrativ Primul lucru pe care l-am remarcat parcurgînd acest nou op au fost ilustraţiile semnate de Smaranda Isar, May Oana Isar, Iuri Isar, Andra Bădulescu, Joèla Vişniec şi Matei Vişniec, în care grafica suprarealistă se îmbină, graţios, cu arta naivă. Numai că dialogul „text-imagine” nu funcţionează. Poemele ce alcătuiesc cele două secţiuni (a doua – eponimă) ale cărţii de faţă sînt „comentate“ de ilustraţii ca de pipa lui Magritte şi, interesant, tocmai imaginile sînt cele care lipsesc din ele… Toate au aspectul unor mici scenarii parabolice compuse în maniera brevetată de Vişniec; şi majoritatea au o regie funambulescă de asemenea bine cunoscută, unele – evoluînd pe principiul acumulărilor în cascadă, pînă la „lovitura de teatru“ atent ca