Iată e o interjecţie cu vechime şi stabilitate în limbă. Funcţia şi istoria cuvântului sunt foarte bine rezumate în Dicţionarul limbii române (DA, Literele F-I, 1934): „interjecţ ie demonstrativă, întrebuinţată spre a atrage luarea-aminte asupra celor exprimate în propoziţiunea sau cuvântul ce urmează; înlocuieşte, începând de pe la sfârşitul sec. XVI, pe adecă”.

Interjecţia e de origine sudslavă (bulgară) şi apare în textele vechi cu funcţii similare celor actuale: „Iată, amu plata voastră multă e la ceriure” (Tetraevanghelul lui Coresi, în DA); „Iată păgânii încordară arce” (Dosoftei, Psaltirea, în DA). În limba contemporană iată e caracteristic limbajului standard şi chiar registrului cult (spre deosebire de echivalentele sale populare şi colocviale: iacătă, iaca, uite...); probabil că explicaţia acestei plasări stilistice e tocmai tradiţia utilizării sale în limba veche. Mai multe texte populare şi culte foarte cunoscute perpetuează prestigiul literar şi valoarea narativă a interjecţiei: „Iată, vin în cale...” (Mioriţa); „Iată, vin colindători” (Florile dalbe); „Iată vine-un sol de pace...” (Eminescu, Scrisoarea III) etc.

Iată e, din perspectiva pragmalingvisticii, un marcator discursiv, un mijloc de focalizare, de reliefare, dar şi de „indicare a probei”, de identificare a sursei unei informaţii. Elementele pe care le poate prefaţa iată sunt foarte diferite, domeniul său extinzându-se de la vizualizarea obiectelor concrete până la evocarea mentală a imaginilor şi a abstracţiilor. Cel mai adesea, iată este plasat la începutul enunţului; cuvântul apare însă şi în incidenţă, înaintea elementului reliefat, „arătat”. Interjecţia e adesea asociată emfazei argumentative: „Iată ce ne face FMI”; „Şi iată cum populaţia plăteşte 2500 dolari tona de păcură faţă de 1500 dolari anul trecut”; „Şi iată că avem import”; „Şi atunci iată că am pierdut 713 mi