Răufăcătorii cunoscuţi exercită nu de puţine ori o fascinaţie asupra contemporanilor. Se pare, de pildă, că Mihai Eminescu a fost captivat de tâlharul Iorgu Serdaru, celebru pentru furturile şi spargerile sale din anii 1870. În manuscrisele lui Eminescu se regăsesc astfel mai multe referiri la Serdaru şi chiar o baladă intitulată „Marele Vestit Banditul Sărdariu“, în care scriitorul asocia banditului elemente tipice unui haiduc clasic. Dar cine este acest Iorgu Serdaru şi cum anume a ajuns el faimos?
În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bandiţii sau criminalii cunoscuţi apăreau frecvent în presă sau erau personaje în romane populare. În ciuda faptelor reprobabile comise, nu de puţine ori exista o anumită admiraţie pentru aceşti răufăcători. Cazul lui Iorgu Serdaru este, astfel, reprezentativ pentru felul în care erau priviţi tâlharii perioadei. Serdaru a ajuns în centrul atenţiei tocmai datorită ziarelor care au scris despre faptele sale, iar atitudinea publicaţiilor a fost ambivalentă: indignare (pe bună dreptate), dar şi uimire, dată fiind ingeniozitatea tâlharului care şi-a căpătat reputaţia jefuind o doamnă din lumea bună, vară primară cu mama lui Ion Luca Caragiale.
„Am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”
Una din primele apariţii în gazete a lui Iorgu Serdaru s-a produs în ianuarie 1878, în urma unei tâlhării mai puţin obişnuite. După cum relata ,,Resboiul”, o anumită doamnă Mumulenu fusese abordată de mai mulţi indivizi, pretinşi poliţişti, care susţineau că s-ar fi aflat în urmărirea banditului Serdaru. După ce s-au asigurat că nu vor fi deranjaţi, aceştia au ameninţat-o pe doamna Mumulenu cu un revolver, furând, printre altele, cinci mii de lire şi zece mii de galbeni în hârtii. Unul dintre inventivii tâlhari era chiar Iorgu Serdaru, care a lăsat procurorului un bilet semnat chiar de el
