În ciuda talentului său imens, boxerul român nu s-a putut apropia de prima treaptă a podiumului. S-au opus cînd arbitrii, cînd problemele de sănătate.

A început boxul tîrziu, la 19 ani. Şi Dinamo, şi Steaua şi l-au dorit, dar, pînă la urmă, a ajuns în Ghencea. La Europenele din 1971, a ajuns în finală, deşi avea tromboflebită. A pierdut mai puţin de 10 meciuri în carieră.

CITEŞTE AICI PRIMA PARTE A POVEŞTII LUI ALEC NĂSTAC!

Eşecul de la München

Pentru Jocurile Olimpice de la München 1972, Alec Năstac s-a antrenat zi şi noapte. "Eram convins că mă bat la aur. Îmi ştiam toţi adversarii şi eram în mare formă ", îşi aminteşte el.

Primul semn de întrebare cu privire la forma sa a apărut însă în săptămîna premergătoare începerii turneului, cînd toţi boxerii români au făcut un sparing cu lotul olimpic al Argentinei. Au fost însă amestecaţi! "Eu am făcut sparing cu unul de la 67 de kilograme, care m-a bătut. Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, dar nu mi-am dat seama. Îmi aduc aminte că nu-mi ieşea nimic!". Şi nimic nu i-a ieşit!

A pierdut în primul tur în faţa cubanezului Alejandro Montoya prin KO în prima repriză. "Ne-am contrat, am căzut, la 8 eram demult cu pumnii sus, dar arbitrul m-a trimis la colţ. Pesemne a văzut că mi se plimbau ochii. Mai tîrziu, dînd timpul înapoi, mi-am dat seama că probabil am fost supraantrenat. Dorinţa mea de a mă bate la medalie a fost imensă, dar pregătirea a fost dozată greşit astfel încît la JO, deşi mă antrenasem din greu, eram obosit!"

Argintul de la Belgrad şi "prietenul" Wolf

În 1973, fără rival în ţară la categoria mijlocie, Năstac împuşca încă un titlu naţional, după care merge la Europenele de la Belgrad. După două decizii de 5-0 şi un KO, în finală dădea peste sovieticul Viaceslav Lemeşev, campionul olimpic en titre.

Arbitru de ring a fost germanul Wolf, o veche cunos