Printre autorii care lansează interogaţii îndrăzneţe şi chiar iconoclaste în filozofia franceză şi în istoria culturii de astăzi se numără Michel Onfray. Temele lui se leagă de pîntecele filozofilor (deci de raţiunea dietetică), de filozoful-cîine (adică cinic) şi de estetica cinică, de raţiunea gurmandă (prin urmare de filozofia gustului), de rezistenţa şi nesupunerea civică, de corpul drăgăstos şi de preocuparea hedonistă, de filozofia feroce, de fizica metafizicii, de Nietzsche înţeles prin prisma înţelepciunii tragice, de rescrierea istoriei filozofiei. Ritmul elaborărilor este alert, selecţia temelor are la bază o situare în răspăr, polemică, suspicioasă la adresa morgăi filozofice şi a clişeelor legate de aceasta. El practică o scriitură alertă, colcăind de idei, aplicată cu stăruinţă unei concepţii hedonice, potrivnică grilelor academice care asociază acestei atitudini vinovăţii imaginare – deh, omul nu a fost făcut ca să petreacă! –, fiind, cu toate acestea, sensibil la glasul filozofiei cinice şi avînd opinii atee şi anarhiste. Scriind Freud. Amurgul unui idol (Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 464 p.), Michel Onfray redeschide dosarul părintelui psihanalizei, abordînd – în cinci părţi – chestiunea valabilităţii revoluţiei freudiene în cunoaşterea psihicului uman. Simptomatologie, genealogie, metodologie, taumaturgie şi ideologie sînt marile capitole abordate pentru deconstruirea mitului Sigmund Freud. Conform operaţiunii analitice acute la care este supusă silueta părintelui psihanalizei, caracteristica esenţială a freudismului ar fi afabulaţia. După Onfray, prin Freud, gîndirea filozofică ar fi fost respinsă doar pentru a se asigura un cadru filozofic propriei gîndiri. Aventura lui ar fi fost mijlocul de a obţine celebritate şi bogăţie, glorie şi reputaţie universală. Psiholog literar, el ar fi luat drept alibi pentru proiectul lui subiectiv, perso