Cu uimire am citit la un moment dat că un „secret bine păzit” al Parisului ar fi Muzeul Delacroix (explicaţia era una de publicitate insuficientă etc.).

Nu mi-a venit să cred, fiindcă îl găsisem cu uşurinţă (e adevărat că îmi propusesem asta, dar a fost foarte simplu să aflu toate informaţiile despre pictorul favorit al adolescenţei mele, dramaticul autor de compoziţii de un colorit magic, gânditorul unui clasicism imanent, descoperit cu uşurare în calmul civilizaţiilor vechi). Într-adevăr, strada era una ferită de zgomot, situată într-o zonă partiarhală. După ce intrai, timpul dobândea o altă dimensiune, îţi arăta o faţă distinctă de aceea a freamătului obişnuit, spectacular (mirabil, murmurul unanim al metropolei, plutind mereu deasupra teraselor pline de lume, peste scuarurile geometric tăiate). În Muzeul Delacroix, situat într-o clădire nu prea mare, cea unde pictorul îşi avusese ultimul atelier, era linişte deplină. Printr-un sistem alambicat de holuri şi scări, puteai coborî în final într-o curte invadată de flori multicolore şi citi, netulburat de nimeni, ore în şir, ceea ce am şi făcut, fără să-mi pese de sacralitatea locului ori de faptul că poate nu voi mai reveni acolo vreodată (o senzaţie care-ţi frânge inima!). Ce contează? Mă simţeam acasă. Câte o frunză se întâmpla să cadă alene, de undeva de sus, din misterele ansamblului vegetal luxuriant. M-am cufundat în lectura unei cărticele, în format de buzunar (Eugène Delacroix, Journal, Pages choisies, Etablissement de l’édition, notes et postface de Jérôme Vérain, Editions Mille et Une Nuits, 2007), ce încerca să-l readucă pe artist în actualitatea noastră hârşită, saturată de toate experienţele avangardelor de neocolit. Să-l recheme în conştiinţa contemporanilor noştri, prin crâmpeie selectate din jurnalul său, un pictor fascinant şi prin alonja intelectuală de cugetător rafinat asupra vieţ