"In mina-i Dumnezeu cu noi,/ Afara-s chinuri si nevoi./ Deasupra noastra n-avem cer/ C-asa-i viata de miner"
Ai zice, la inceput, cand ajungi intre blocurile parasite si devastate, cu geamuri lipsa si cu usi sfartecate de vant, ai zice ca nu mai sta nimeni pe-acolo si ca nu mai e nici o suflare omeneasca prin preajma. Frigul taios a incremenit orice urma de viata in asezarea intinsa de-a lungul vaii, sub crestele Hasmasului. Doar cainii vagabonzi mai pazesc amintirea bunastarii de ieri. Asa te intampina orasul Balan, din judetul Harghita, intr-o zi friguroasa de martie. Insa daca ai curaj sa urci mai sus, pe drumul serpuitor, ajungi intre case legate de cer prin fuioare de fum si atunci intelegi ca vechiul oras mineresc, infloritor pe vremuri, adevarat El Dorado, mai palpaie sub haina de amaraciune si saracie asternuta peste bunastarea de altadata. Iar daca ai norocul sa-ti iasa in drum si vreun om care sa-ti raspunda la intrebari, poti reface o lume ascunsa sub zapezi precum primavara.
Numarul 4199
In fiecare dimineata, Dumitru Leseriu, cel mai batran miner din orasul Balan, se aseaza in fata ferestrei care se deschide inspre munte, inchide ochii o secunda si-i multumeste lui Dumnezeu pentru lumina. Pentru lumina aceea care coboara de pe stanci si se revarsa suav si pasnic peste lucrurile din jur, care nu s-a stins niciodata, desi a lucrat aproape treizeci de ani in adancul pamantului. Abia apoi, dupa aceasta bucurie necesara si asteptata mereu, ca si cum de ea ar depinde toate cele ce vor urma, poate intra in vartejul zilnic al gesturilor marunte, ce insotesc acum viata lui de pensionar. Barbat inalt, mai degraba subtiratec, poarta pe-un obraz urmele unui accident grav, iar pe celalalt, bunavointa, smerenia si neinfricarea castigate in urma supravietuirii. Dumitru Leseriu este un castigator in pariul cu viata, iar acest castig l-a
