„Arta a murit de mult timp, cum o dovedeşte dispariţia termenului «beaux-arts»”, scrie Jean Clair în cartea lui de la Gallimard intitulată Hubris. La fabrique du monstre dans l’art moderne. În realitate, nu arta a murit, ci artele frumoase sau, cum se spunea altădată, cu un calc după franceză, beleartele. Cauza trebuie căutată în divorţul dintre artă şi frumos.

Les Beaux-Arts au onorat o lungă tradiţie datând, după părerea susţinută de T.S. Eliot într-o celebră conferinţă dintr-o Londră peste care cădeau bombele germane, din antichitatea latină (utile dulci a lui Horaţiu), dar, dacă avem în vedere artele plastice, tradiţia urcă până la vechii greci şi e în strânsă legătură cu clasicismul, în accepţia cea mai firească a termenului. Les Beaux- Arts aparţin clasicismului ca manieră specific europeană de a concepe arta. Divorţul la care m-am referit se produce la interferenţa clasicismului european cu arta orientală, la sfârşitul secolului XIX, şi cu arta Africii negre, la începutul secolului XX. G. Călinescu observa într-un eseu publicat doi ani după conferinţa lui Eliot că arta asiatică este barocă, privilegiind diformul, excesivul şi grotescul. Descoperirea Orientului e anticipată cu puţin de estetica urâtului, teoretizată de Baudelaire şi practicată de Daumier. Clasicismul mai fusese „atacat” şi înainte, dar rezistase. A existat, se ştie, şi un baroc european, ca urmare a Contra Reformei. David şi Goya sunt contemporani. Renascentismul italian avea deja puseuri baroce, deşi se inspira din clasicitatea greacă. Se cade reapreciat rolul romantismului. Ca să fie scos din scenă, cum pretindea, între alţii, Victor Hugo, clasicismul avea nevoie de ceva mai mult decât aducea reforma romantică, adică un conţinut istoric al artei şi o subiectivitate capabilă să declanşeze fantasme.

Abia modernismul baudelairian, întărit de aporturile orientale şi african