Deconstrucţia presupoziţiilor postmoderniste ale lui Fish şi Jameson traversează două etape. Prima întrebuinţează un vocabular adornian: este vorba despre punerea în evidenţă a neutralizării ca destin al culturii moderne (Şcoala de la Frankfurt vorbeşte astfel despre cultura modernă ca vîrstă a împlinirii ironice a sintezei hegeliene, nu prin reconciliere epifancă de tip Aufhebung, ci prin dezafectarea antinomiilor, în care „istoricitatea este consumată“): nivelarea diferenţelor, toate-s o apă şi-un pămînt. Neutralizarea nu face caduc doar partajul modern versus postmodern, ducînd la concluzia lui Lyotard că postmodernul este de fapt modern în stare născîndă, ci orice încercare de fundamentare teoretică a unui „nou“ cultural. Dar inconsistenţa departajării modernităţii de postmodernitate poate porni şi de la teoriile sistemice ale reprezentării şi comunicării, ocazie de a-l aduce în prim-plan pe autorul fetiş al lui Rareş Moldovan, sociologul german Niklas Luhmann, cu conceptele sale metateoretice de „sistem autopoietic“ şi de „re-intrare“.

Filozoful explică prin in­termediul lor dinamicile sociale, psihice, culturale ca sisteme în acelaşi timp închise şi deschise, iar comunicarea ca pe un proces în acelaşi timp intern şi extern, a cărui complexitate face imposibilă înţelegerea realităţii pe cale istorică, „epocală“ (în sensul „epocalizării“ ei, al împărţirii pe „epoci“ sau pe „episte­me“ fără rest). Cu ajutorul lui Luhmann, Rareş Moldovan contracarează un anume curent „postmodernist“ care încearcă să se deli­miteze de o modernitate a valorilor şi a gîndirii „tari“. „Reflexivitatea“, de pildă, nu poate fi cu nici un chip scoasă din ecuaţia postmodernităţii, aşa cum vor postmoderniştii, pentru că „reintră“ în discursul postmodern tocmai cînd acesta se rupe de cel al modernităţii, ca suspensie în marşul continuu al raţionalităţii spre Absolut. Reflexi