Măştile lui M.I., Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 252 p.

…ale sufletului nostru se intitulează un poem al lui Mircea Ivănescu din primul său volum de Versuri (1968). Dedicat lui Nichita Stănescu şi alcătuit din mai multe părţi (şase, fiecare funcţionând aproape independent), acesta pune în scenă un ritual, în esenţa lui, parodic. Este una dintre puţinele ocazii când Ivănescu renunţă temporar la propria voce, împrumutând, postiş, o alta, aparţinând, totuşi, unui concurent direct. A doua secvenţă capătă chiar inflexiuni vag sentimentale:

„dar când coboară în faţa noastră, de pe treptele/ mult prea înalte,/ o femeie cu trupul zvâcnindu-i de o flacără neagră/ urcându-i pe faţă, şi arzându-i apoi în păr,/ şi ni se strecoară printre degetele ridicate/ în faţa ochilor, printre care o privim pe furiş,/ se strecoară după ea, coborând pe treptele surpate,/ o umbră şerpuitoare – şi se încolăceşte pe după o piatră,/ şi o pândeşte cu ochii verzui ca ai mării –/ şi se leagănă. (noi am rămas la marginea primelor trepte,/ cu faţa ascunsă în mâini.) ea a coborât în soare/ şi în urechi purtând o flacără neguroasă.”

Nu mi-aş fi amintit, poate, de acest poem şi n-aş fi detectat, poate, nota lui tandru ironică dacă nu mi-ar fi atras atenţia în sensul acesta volumul de convorbiri cu Mircea Ivănescu apărut de curând la Humanitas, Măştile lui M.I.. Este vorba despre o serie de cinci dialoguri pe care Gabriel Liiceanu le-a purtat cu părintele lui Mopete în lunile aprilie şi mai ale anului trecut.

Ce surprinde mai întâi e, cum spuneam, dispoziţia permanent cinic bonomă a lui Mircea Ivănescu faţă de literatură şi, implicit, faţă de literaţi. Aproape nici unul dintre scriitorii la care, accidental, ajunge să se refere nu iese cu hainele călcate la dungă. Nici urmă de virulenţă, însă. Maliţia