Uneori, primăvara începe cînd şi unde te aştepţi mai puţin. Anul ăsta a început la Bruxelles, hotel Les Bluets. Era soare şi cald, iar camera cu lucarne, cu sofa şi perne cusute de mînă se potrivea cu chipul doamnei care ţinea hotelul. O doamnă în vîrstă, cu poveşti vechi precum casa cu scări, cu dulapuri înflorate, plante şi tablouri. Tatăl ei fugise din România în timpul celui de-Al Doilea Război şi se refugiase la Londra. Nu l-a cunoscut pînă la 21 de ani, cînd a fost prea tîrziu să-i mai spună tată, a făcut balet şi încă mai poate (după cum ne-a demonstrat la micul dejun din salonul cu plante) să mai facă anumite figuri. Seara, le lapin à la Kriek a fost delicios, străzile, la Grande Place, Manneken Piss. A doua zi, pe 15 martie, am plecat spre Anvers. Am ajuns la Letterenhuis, unde ne-a întîmpinat Michael Vandebril. Un carneţel de lectură, cărţi, o sală plină. Lectura şi dialogul cu Michael Vandebril şi Jan Mysjkin au mers ca unse. Am citit din Duduca de marţipan în neerlandeză (Het juffertje van marsepein), apărută anul trecut, la Editura Douane, şi din Interval, ambele în traducerea lui Jan Mysjkin. Poeţii şi traducătorii sînt cei mai buni ambasadori ai poeziei. Am tras la sorţi din întrebările pe care le pun eu, de obicei, autorilor în interviuri. Un evantai întreg. A fost interesant să-mi răspund la propriile întrebări. După cum a fost interesant să descopăr cum se schimbau chipurile oamenilor din sală pe măsură ce citeam. Au venit oameni de la Gand şi Bruges, dintre cei care au fost la Poetry International, la Rotterdam. Apoi am semnat cărţi, am vorbit despre poezie şi proiecte precum „Antwerpse Stadsdichters” („Poeţii Oraşului Antwerp”), „Antwerpen Boekenstad” („Antwerp Oraşul Cărţii”), despre cum poate fi scoasă poezia în oraş, pe ziduri, pe pungile de cumpărături, pe cartoline, asemenea cărţilor de joc sau de agăţat de clanţa uşilor, în loc de „Do